Solstițiul de iarnă – totul despre cea mai scurtă zi din an

0
265

   Ca în fiecare an, deşi iarna meteorologică soseşte încă de la 1 decembrie, începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis. Solstiţiul de iarnă este legat de mişcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezintă consecinţa mişcarii reale a Pământului în jurul Soarelui. Anul acesta, la aceeaşi are loc şi un fenomen pe cât de rar, pe atât de spectaculos: „Marea conjuncţie” dintre Jupiter şi Saturn. 

   Saturn, a şasea planetă de la Soare, este cea mai îndepărtată şi mai lentă planetă pe care o putem vedea cu ochiul liber. Jupiter, a cincea planetă de la Soare, este a doua cea mai lentă planetă luminoasă, după Saturn. Tocmai de aceea, conjuncţiile dintre Jupiter şi Saturn sunt printre cele mai rare conjuncţii de planete luminoase. Saturn are nevoie de 30 de ani pentru a înconjura Soarele, în timp ce Jupiter o face în aproape 12 ani.

Următoarea „Mare conjuncţie dintre Jupiter şi Saturn va mai avea loc în15 martie 2080. „Cele mai mari planete din sistemul solar se vor afla foarte aproape aparent una de alta, atât de aproape încât vor părea un astru dublu”, scrie Observatorul Astronomic Bucureşti.
„Apropierea minimă şi rară se va petrece în ultimele două săptămâni ale lunii decembrie, momentul cel mai bun fiind în seara de 21 decembrie. Atunci, în jurul orei 18.00, se vor vedea înspre sud-vest, nu foarte sus pe cer. Cele două planete aproape că nu se vor putea distinge una faţă de cealaltă, iar prin telescop vom putea vedea în acelaşi câmp şi inelele lui Saturn şi benzile de nori ale lui Jupiter, împreună cu sistemele de sateliţi ai planetelor. Dacă ar fi să puteţi obseva cerul doar o noapte în 2020, alegeţi noaptea de 21 decembrie!”, potrivit Observatorului Astronomic Bucureşti.

Solstiţiu înseamnă „soare nemişcat”. În emisfera nordică, această zi este considerată prima zi de iarnă astronomică. De la această dată, ziua începe să crească, iar noaptea se scurtează. Axa polilor Pământului îşi păstrează (în primă aproximatie) direcţia fixă în spaţiu, ea fiind înclinată cu 66° 33′ faţă de planul orbitei terestre, potrivit Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cereşti numit „ecliptică”, a carui înclinare faţă de ecuatorul ceresc este de 23° 27′. La momentul solstiţiului de iarnă Soarele se află deci în emisfera australă a sferei cereşti, la distanţa unghiulară maximă de 23° 27′ sud faţă de ecuator, el efectuând mişcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

La data solstiţiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est şi apune tot cu acelaşi unghi spre sud faţă de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă” – ţinând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° – la numai 21° faţă de orizont. În consecinţă, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore şi 50 minute, iar durata nopţii are valoarea maximă, de 16 ore şi 10 minute. Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.

Momentul solstiţiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datei de 22 decembrie. Începând de la această dată, până în luna iunie, durata zilelor va creşte continuu, iar cea a nopţilor va scădea în mod corespunzător.

Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Turca sau Borita care, după ce însoţeşte unele cete de colindători, este omorâtă simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie ).

Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor. Romanii îi sărbătoreau în această zi pe Saturn, zeul recoltelor, şi pe Mithras, zeul împrumutat din Orient al luminii. Cea mai veche referinţă scrisă despre o sărbătoare ce marca reîntoarcerea Soarelui (solstiţiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an. Solstiţiului îi sunt dedicate sute de structuri megalitice în toată Europa, în cele două Americi, Asia şi Orientul Mijlociu. În Europa, astfel de construcţii din piatră pentru măsurarea poziţiei Soarelui au fost descoperite la Stonehenge, în Anglia, şi la Newgrange, în Irlanda.

Potrivit cercetătorilor, pietrele de la Stonehenge datează cu aproximaţie din 2050 î.Hr. şi se presupune că au fost astfel poziţionate încât lumina Soarelui la apus la data solstiţiului de iarnă să cadă într-un fel anume.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.