Tableta de vineri
Evenimentele din Belarus sunt în derulare și nu se știe când și, ce-i mai important, cine va avea câștig de cauză, fiindcă ceea ce se întâmplă acolo nu se supune calapodului clasic de „revoluție colorată”. Pe de-o parte, avem sute de mii de oameni care nu doresc să mai trăiască în dictatură, nu mai doresc să fie umiliți și batjocoriți de un personaj, fie el și pitoresc (cum îl desenează adepții nostalgici după URSS, inclusiv și cei din RM), dar bădăran și obraznic până în măduva oaselor — să ne aducem aminte de fiul lui, Kolenka, care peste tot era tratat ca un mic președinte, „naslednic prestola”), iar pe de altă parte, avem însuși dictatorul care nu se încadrează în „diagnoza clasică”, fiindcă nu a fost prins cu culioace și nu are (cel puțin nu am prea auzit ca cineva să-l fi prins cu mâța în sac) businessuri prin alte țări. Adică, motive plauzibile de a-l debarca de la putere sunt cu duiumul, dar la fel sunt și argumente pentru menținerea la putere a dictatorului, cum consideră unii. Voi aduce doar două sperietori care se fac auzite tot mai des: unu — dacă-l dați jos pe Lucașenco, o să plângeți ca românii după Ceaușescu (???) și doi — dacă vin la putere oponenții lui Lucașenco, o să spălați fundurile italienilor (???). Or, eu nu știu câtă lume plânge după Ceaușescu, dar știu că italienii nu vor rămâne, pardon, cu fundurile nespălate dacă belarușii rămân acasă.
În fine, nu cred că este cazul să mai pedalăm pe această temă, fiindcă suntem (eu, cel puțin) prea mici ca să ne dăm cu părerea, dar… evenimentele din Belarus au o reflecție logică și în Republica Moldova. Bunăoară, au fost auzite voci precum că scenariul de acolo ar fi posibil și la noi, după alegerile prezidențiale din 1 noiembrie. Adică, după ce autoritățile și-ar permite să fraudeze masiv alegerile, cum au făcut-o, de exemplu, patru ani în urmă. Bineînțeles, primul care nu a fost de acord cu această presupunere a fost însuși Igor Dodon, care declara recent următoarele: „…eu nu cred că în Republica Moldova se va ajunge și noi nu trebuie să permitem să se ajungă la un asemenea scenariu. Eu cred că alegerile vor fi organizate corect, liber. Cred că cel care va învinge va avea votul, încrederea din partea majorității cetățenilor Republicii Moldova, iar cel care va pierde trebuie să recunoască, să vină și să-l felicite pe cel care a învins”. Nu știu cum Dvs., dar eu am sesizat în această declarație izul de supremație și de încredere a lui Dodon că „totul va fi bine” și nu face să vă „diorgăiți”. Ba mai mult, eu chiar îmi permit „luxul” să fiu de acord cu el — nu va fi nici o revoltă în masă și puțină lume va avea motive să pună la îndoială rezultatele alegerilor. Și când zic aceasta nu am în vedere imposibilitatea „mămăligii” să explodeze, dar alte două argumente, cu care puteți sau nu puteți fi de acord.
În primul rând, Dodon va face tot posibilul ca la alegerile din 1 noiembrie să participe activ transnistrenii, care și-au testat puterile la alegerile din toamna anului 2016. (Vă mai aduceți aminte de mojicii aduși cu autocarele din stânga Nistrului, care umblau și cerșeau bani pentru votul acordat nu pentru Maia Sandu?) Și totul va fi perfect și legitim — cine a zis că transnistrenii nu sunt cetățeni moldoveni? De partea lui Dodon va fi un ditamai PSRM, partid pe care nici Lucașenco nu l-a avut, partid care deja împarte pomeni electorale. De partea lui vor fi Casele de sondaje, care desenează așa cum li se solicită, turnând plumb în picioarele unora și dându-le aripi altora. Și nu vă grăbiți să-mi reproșați că sondajele nu sunt un argument, fiindcă mereu rezultatele scrutinelor au fost identice sau foarte aproape de ce ziceau sondajele. De partea lui Dodon vor fi posturile TV și radio, ziarele, site-urile, blogherii, vlogherii și alte surse de (dez)informare.
În al doilea rând, la moara lui Dodon vor turna apă partidele de opoziție, așa-zisa dreaptă moldovenească. Anume armata de pretendenți la primul fotoliul din stat, indiferent cum se numesc aceștia, vor apropia victoria socialiștilor. Partidele și coalițiile pro-europene vor trage plapuma de pe candidatul cu șanse, Maia Sandu sau cum s-ar fi numit acesta. Se vor mânca și se vor hârâi ca câinii printre gard până în pânzele albe, până la sânge, până la cât poate duce prostia și rânza omului și, într-un final, până la victoria totală a celui de pe partea opusă a baricadei. Război am vrut pe dreapta, război avem… Ca la noi, la nimeni…
Și încă ceva despre Lucașenco, dar valabil și pentru alți „țari” care nu se lasă duși în istorie pe cale pașnică. Din politică, sport și cultură este important ca omul să plece când este pe cal alb, când este iubit (vezi cazul Republicii Chile), dar nu atunci când lumea îl compară cu o mârțoagă răblăgită. Una e să rămâi în memoria oamenilor ca un învingător și alta este să te duci la odihnă huiduit, blestemat și scuipat de toți.
