Gospodari și în Siberia: Istoria familiei Lupu din Vasilcău

Petru Lupu s-a născut departe de satul natal, la un an după ce familia sa a fost deportată în Siberia. Deoarece părinții lui erau gospodari și aveau de toate, puterea sovietică i-a considerat dușmani și a hotărât că trebuie reeducați. Le-au luat absolut totul ce agonisiseră prin muncă și sudoare și i-au încărcat în vagoane, trimițându-i la capătul lumii. Totuși, chiar și pe pământ străin, părinții lui au devenit gospodari în câțiva ani, deoarece omului îi poți lua cu forța orice, dar nu-i poți lua în nici un fel hărnicia, puterea de muncă, chibzuința, demnitatea. În amintirile sale, Petru Lupu ne povestește câteva crâmpeie din viața din deportare.

Tata o adunat averea cu sudoare și muncă

Părinții mei, Gheorghe și Maria Lupu, erau primii gospodari în satul Vasilcău. Tata o adunat averea cu sudoare și muncă. Aveau o dugheană și tata mergea la Iași o dată pe săptămână pentru a aduce marfă. De asemenea, aveau o treierătoare, o șișcarne (tocător), o moară, o oloiniță și vreo 18 desetine de pământ. Tata era tare muncitor, treiera grâul pentru tot satul. Mama râdea de el, spunând că umbla prin sat cu o izmană ridicată, cu un crac sus și unul jos, târând după dânsul batoza, treierând când la unul, când la altul. Cei care aveau bani îi plăteau, cei care nu, se înțelegeau ca între oameni. În august 1941, când românii l-au mobilizat la război, lumea a început să facă gălăgie, întrebând autoritățile, cine să le  treiere grâul. După o lună, tata a fost eliberat și s-a întors acasă…

Tata a avut o presimțire...

Când a început colectivizarea în sat, tatăl meu nu se opunea, dar nici nu se grăbea să intre în colhoz. Niște săteni au început să ne numească culaci și să ne acuze că le punem bețe în roate. Parcă în adins, în anul acela, toate le mergeau strună: vacile, în loc de un vițel, fătau doi, oile la fel, iar la prăvălie negoțul mergea bine. Tata zicea: „Nu-i a bine, Marie, bogăția asta, parcă o aduce apa…”

Încă din primăvară lui 49, în sat se vorbea despre deportări. Mama nopțile stătea de veghe la o ferestruică de unde putea vedea ce se întâmpla la sovietul sătesc. Când acolo se stingea lumina, se culca toată familia. Tata era convins că, chiar dacă va fi ridicat, doar pe el îl vor lua, fără a se atinge de copii și soție.

La data de 5 iulie, pe la două noaptea, satul Vasilcău a fost împânzit de mașini și militari. S-au oprit la poartă și tata, mama și cei patru copii au fost urcați în mașini: Grigore de 17 ani, Axenia de 13 ani, Isac de 5 ani și cel mai mic, Ion, de 3 ani. Fratele Capiton a fugit pe fereastră și s-a ascuns. A umblat fugar timp de un an de zile. Avea vreo 13 ani și învăța la școala din Racovăț. Băieții îi aduceau de mâncare, iar el se ascundea prin fâșii forestiere și prin zămnice. În seara aceea de pomină, a reușit să fugă și bunica Irina. Nu departe de casă era o lutărie, unde se afla un beci, și ea s-a ascuns în el.

Noi suntem moldoveni și nu o să trăim în baracă cu ploșnițele

După ce au trăit timp de o iarnă într-o baracă la Șadrinsk, împreună cu alte trei familii, în primăvară au decis să construiască case ca în Moldova.

„Noi suntem moldoveni și nu o să trăim împreună cu ploșnițele.” Au săpat pământ, pentru că acolo nu era lut, și au făcut chirpici cu paie. În decursul unei primăveri și al unei veri au ridicat zece case, toate la fel. Localnicii au botezat-o Moldavskaia Ulița.

În fața casei, feciorul cel mare, Grigore, care făcuse școala de tractoriști la Celeabinsk, a săpat un iaz mare, care s-a umplut cu apă. În doi ani, familia noastră avea în bătătură cârduri de gâște, patru vaci care pășteau singure și veneau doar seara la muls, și porci, pe care îi lăsau liberi primăvara și care se întorceau toamna cu purcei.

Din Moldova primeau colete de la fiica lor, care, fiind căsătorită, nu a fost deportată. De două ori pe săptămână, ea trecea Nistrul și, de la Coșnița (Ucraina), le trimitea bunătățuri. Tare se mai bucurau când primeau aceste pachete cu miez de nucă, uscături, (mere, prune, prăsade), le amintea gustul de acasă și Moldova le părea mai aproape. Tot prin poștă au primit butași de zmeură, căpșune, puieți de pomi fructifer. Și mare minune, în pământ străin, dar s-au prins..

Măruntaiele din fustă și laptele calupuri

Cu rușii de acolo au avut relații bune. Mama povestea că oamenii din partea locului erau și ei foarte săraci și că femeile umblau cu basmale cârpite. Odată, ea s-a dus în oraș, la Șadrinsk, și întorcându-se înapoi în sat, a văzut un bărbat care tăiase porcul și aruncase toate măruntaiele. Mama, deprinsese un pic limba rusă și și-a cerut voie să le ia. Așa cum era îmbrăcată în două fuste, a scos una și a încărcat toate măruntaiele în ea. Ajunsă acasă, a început să le pregătească, ca să facă mâncare copiilor. Când a privit pe fereastră, l-a văzut pe bărbatul de la care luase măruntaiele, care se uita curios să vadă ce face cu ele.

Mama mulgea vacile și punea laptele la înghețat, făcând calupuri mari. Când fratele Grigore trebuia să meargă la școală la Celeabinsk, după zilele de sâmbătă și duminică, mama îi dădea două calupuri de lapte într-un sac. Iar tata tăia cu ferăstrăul carne înghețată din pod, deoarece în luna octombrie toate animalele din gospodărie erau tăiate, din cauza iernilor foarte geroase de acolo.

La câțiva ani după moartea lui Stalin, exilul siberian s-a sfârșit, iar familia s-a întors în satul Vasilcău. Dar aceasta este o altă filă din istoria neamului lor, la care vom reveni.