Fenomenul Eufrosinia Kersnovskaia – soroceanca vestită în toată Europa

0
368

Această boieroaică de la Soroca a petrecut 19 ani în Siberia. A fost deportată la 13 iunie 1941, a trecut prin chinurile cumplitului transport pe ruta Floreşti-Tomsk, a muncit o iarnă la tăiat copacii în taiga, a fugit şi a rătăcit jumătate de an, parcurgând spre sud 1500 km, a fost arestată, judecată şi condamnată la 10 ani. Apoi a cunoscut închisorile şi etapele, a fost judecată a doua oară (din nou i-au dat 10 ani – pentru critica versurilor lui Maiakovski), a făcut toate muncile – inclusiv 9 ani în minele de cărbuni de la Norilsk.

E. Kersnovskaia este una din cele 66 milioane de victime ale Gulagului. Însă foarte puţini din cei pătimiţi au descris calvarul îndurat. Basarabeanca noastră a lăsat memorii, care astăzi sunt considerate o capodoperă de valoare europeană. După dimensiuni este comparabilă numai cu Arhipelagul Gulag al lui Al. Soljeniţin. Cartea acestui mare scriitor rus – laureat al Premiului Nobel, este un studiu-pamflet. Fostul deţinut a sistematizat amintiri a sute de oameni, mii de documente şi a construit o carte savantă, o veritabilă enciclopedie despre marea crimă a dictaturii comuniste. Cartea Eufrosiniei Kersnovski tratează aproape toate problemele din Arhipelag, dar trecute prin prisma (şi calvarul) unui singur om. Numele şi opera ei sunt cunoscute astăzi în lumea întreagă. Treptat (mai întâi – la Soroca) ea devine cunoscută şi publicului larg din Republica Moldova, din România. Dimensiunile lu-crării impresionează: textul (fără desene) – 6 volumaşe cu un total de 1888 de pagini şi, aparte – încă 700 desene în color.

La Soljeniţin întâlnim un asemenea pasaj: „În oraş aproape că nu sunt case, din care să nu fi fost arestat cineva. Iar lângă puşcărie – o sumedenie de căruţe, în care ţărăncile bocesc, ca-n dimineaţa executării streleţilor din tabloul lui Surikov. Ah! Oare, unde-i pictorul, care să ne deseneze toate astea?”. Ei, bine! S-a găsit un asemenea pictor, care a imortalizat (mai bine spus – stigmatizat) epoca groaznică a comunismului. Acest pictor este Eufrosinia Kersnovskaia. Opera ei intră în patrimoniul culturii universale, în istorie.

V-a veni o zi, când amintirile şi picturile sale vor nimeri şi în manualele şcolare. 1. Strămoşii Pe linia tatălui un strămoş este medicul Martin Ioanis Kersnovski, de la Universitatea din Vilna, căsătorit cu Katarina Dombrostovska. Ei au avut un fiu – Anton I (născut în anul 1763), care pentru merite deosebite în combaterea holerei a devenit conte. A avut şi el un fiu – Anton II (de asemenea medic). Acesta a avut patru feciori, printre care şi pe Anton III (1820-1881) – inginer militar, ajuns la gradul de colonel; el este bunicul Eufrosiniei. La pensionare (1863), s-a căsătorit cu baronesa austriacă Elena Peter von Buhentald – Dobrovolska (1841-1900), moşieră din jud. Hotin. 

Ambii sunt înmormântaţi în curtea bisericii din satul Ocolina – Soroca. Bunicul a cumpărat în anul 1863 o moşie de circa 800 hectare (de la un descendent al moşierilor Leonardi) între satele Ocolina şi Ţepilova. Acest loc s-a numit – ba Selişte, – ba PolŢepilova. Astăzi a intrat în componenţa satului Ocolina. Aceşti noi boieri basarabeni au avut şase copii: feciorii Anton IV, Constantin, Boris şi fiicele Natalia, Liza, Katea. Tatăl Eufrosiniei, adică Anton IV (1864-1936) a fost jurist la Odesa până în anul 1917. Constantin Kersnovski a fost procurorul judeţului Soroca şi a susţinut în anul 1918 (de altfel, ca şi toţi polonezii basarabeni) chemarea zemstvelor de Unire cu România; s-a căsătorit cu o ţărancă (Maria Puşcaşu), care împreună cu feciorii Anatol şi Nicolae, a fost deportată în Kurgan la 6 iulie 1949. Fiul mai mic – Boris, s-a căsătorit şi el cu o fată de la ţară (Maria Mamoncic). Împreună cu cinci copii s-a refugiat în România (în anul 1940 şi în anul 1944) şi a fost găzduit la una din moşiile regale. Una din fiicele lui Boris (Elena Coldea) a fost directoare de liceu (Sibiu) şi deputat prin anii ’80. Fiica mai mare a lui Anton III – Natalia, a fost căsătorită cu Nic. Dobrograev, fiul ispravnicului de Soroca. Ei au avut o fiică – Elena, care s-a căsătorit cu Şeptelici – Andraşi, descendent direct al domnitorului Vasile Lupu. Rudele pe linia mamei aparţin celei mai înalte pături din societatea vechii Basarabii. Un stră-străbunel, cu numele Ioan Cara-Vasile a fost pe la începutul secolului XIX conducătorul comunităţii greceşti din Constantinopol.

După datele lui Gh. Bezviconi această familie provine din aromâni macedoneni. Soţia sa, Ecaterina, evadase cândva din harem, refuzând să devină sultana Imperiului Otoman. În primăvara anului 1821 a izbucnit răscoala naţională grecească – Eteria, pornită la 7 martie de către Alexandru Ipsilanti în Principatul Moldova. Simultan s-au răsculat grecii din toate localităţile imperiului. Turcii au trecut imediat la represalii dure. În aprilie, în ziua de Sf. Paşti, acel strămoş Cara-Vasile şi patriarhul Constantinopulului Grigore au fost spânzuraţi de candelabrul catedralei din Constantinopol. Ulterior ambii mucenici au fost canonizaţi de Biserica Grecească. Soţia Ecaterina şi fiul Dumitru au reuşit să fugă la Odesa. Aici Dumitru Cara-Vasile a devenit cu timpul mare proprietar al unei companii maritime de comerţ. Generalul Kiseleff l-a împroprietărit cu moşii întinse în sudul Basarabiei. El a fondat oraşul Cahul (pe moşia satului Frumoasa), a construit catedrala oraşului. A fost căsătorit cu Eliza P. Plarino şi a avut 6 copii – băieţii Alexei (bunicul Eufrosiniei), Dumitru şi fiicele Sofia (căsătorită cu Celibidache), Ana (căsătorită cu Eczarhu), Maria (căsătorită cu Crăciunescu) şi Elena (căsătorită cu Tulceanu, primar la Ismail).

Astfel familia Cara Vasile s-a înrudit cu familii ilustre din Basarabia şi România – cele menţionate şi încă altele – Mimi, Sârbu, Cegolea etc. Dumitru Cara-Vasile a fost membrul Divanului Ad-hoc, era prieten cu Alexandru-Ioan Cuza (pe când acesta era prefect de Galaţi), a participat la marele eveniment al Unirii Principatelor din a. 1959. Dumitru Crăciunescu, fost deputat în Parlamentul României pe timpul lui Carol I (din partea sudului Basarabiei), pe timpul regimului ţarist (după 1878) a fost preşedintele Comisiei Basarabiei de Sud şi anume datorită lui a fost păstrată forma de administrare şi legislaţia românească în perioada 1878-1918. Alexei Cara Vasile (1846-1915) a făcut studii inginereşti la Paris, a fost şi el deputat în Parlamentul României, primar de Cahul, a fost ales deputat în Duma de Stat a Rusiei (legislatura III). S-a căsătorit cu Eufrosinia Cianguli (aceşti boieri de la Orhei purtau deja numele Cegolea). Fiul său tot Alexei a studiat la Paris şi a inaugurat la Cahul un cinematograf, care era al doilea în toată Rusia. Alexei şi Eufrosinia au avut mulţi copii, din care-i menţionăm pe fiica Alexandra (1878-1964), adică mama Eufrosiniei Kersnovskaia, pe fiul Vasile (ofiţer, a luptat în Franţa în anii 1915-1918, arestat în anul 1940, a decedat în Kazahstan, în anul 1943), pe fiica Olga, căsătorită cu Mişu Fux, dirijorul Operei din Bucureşti. Anton IV Kersnovski s-a căsătorit cu Alexandra Cara-Vasile în anul 1904. Au crescut doi copii: pe fiul Anton V şi fiica Eufrosinia.

Acest fiu (a trăit în anii 1905-1944) a făcut studii şi a lucrat în Franţa. Este un istoric recunoscut: a elaborat o istorie militară a Rusiei în 12 volume. În timpul celui de al doilea refugiu (1944-1960) mama Alexandra a trăit în familia academicianului Constantin Parhon, preşedintele Academiei Române, preşedinte a Parlamentului României, savant de talie mondială. 2. Viaţa Eufrosiniei S-a născut la 24 dec. 1907 pe stil vechi (adică la 6 ian. 1908) în oraşul Odesa, unde tatăl era un jurist renumit. Şcoala primară a făcut-o la Odesa. Fiecare vară o petrecea la bunica (tot Efrosinia) la Cahul, la vila Froza din suburbie. Când a izbucnit revoluţia bolşevică din 1917, familia a fost izgonită în stradă (la Odesa). Eufrosinia a fost câteva luni vagabondă. În anul 1919 tatăl a fost arestat. Un gardian, care conducea coloana de 700 intelectuali trimişi spre executare, l-a recunoscut pe Kersnovski şi amintindu-şi de o faptă bună a acestuia, l-a eliberat. În aceeaşi zi familia (tata, mama, şi doi copii), cu ajutorul contrabandiştilor s-au refugiat în România. După un pelerinaj la Sulina, Galaţi, Cahul (vila Froza fusese complet distrusă de către dezertorii armatei ruseşti în vara anului 1917), familia a trecut cu traiul la Soroca (Ocolina-Ţepilova).

Tatăl a profesat avocatura, iar mama a predat limba engleză la Liceul de băieţi A. D. Xenopol şi limba franceză la Liceul de fete Domniţa Ruxanda. Eufrosinia a făcut studii mai mult acasă, sub conducerea mamei, care făcuse studii la Galaţi (în pension) şi Paris (la conservator). Eufrosinia a susţinut examene extern la Liceul Domniţa Ruxanda, apoi la liceul particular al baronesei Iulia von Gheiking (din Chişinău), unde a susţinut şi bacalaureatul (1924). A studiat apoi la o şcoală agricolă din România (specialitatea – zootehnia). Eufrosinia a refuzat să plece la studii în Franţa. A decis să se consacre muncii de fermier acasă, la moşia sa, care după împărţirea între rude (anul 1910), consta din 25 hectare grădină-vie-acareturi, 5 hectare de pădure şi 46 hectare teren arabil în câmp. Eufrosinia era simultan proprietar, agronom, econom şi mai ales – muncitor. Lucra din zori şi până noaptea, alături de ţăranii angajaţi cu ziua – mergea desculţ la coarnele plugului, cosea fânul sau cerealele, încărca cu furca snopii în căruţă, rânea în grajduri, mulgea vacile, castra caii şi porcii.

A fost tipul de agricultor universal. În acelaşi timp, citise capodoperele literaturii universale, era la curent cu ideile, discuţiile şi politica europeană, iubea muzica clasică, picta, vorbea 9 limbi: rusa, româna (pe care a învăţat-o de la ţărani şi copiii acestora), poloneza, greaca, franceza (cu mama a corespondat în această limbă chiar şi din Siberia), germana, engleza şi întru câtva italiana, spaniola şi idiş (necesară în relaţiile cu negustorii din Soroca). Când trebuia – o rupea şi pe ţigăneşte. Toţi membrii dinastiei Kersnovski au fost cândva catolici. Tatăl (Anton IV) fusese botezat catolic, dar după căsătoria cu o ortodoxă, în familia lui toţi se ţineau de ritul ortodox. E. Kersnovskaia n-a avut viaţă personală. Nişte variante, inspirate de mama, s-au destrămat, căci mirii erau persoane şterse, adevăraţi vânători de zestre, nu prea cultivaţi şi foarte plictisitori pentru Eufrosinia. Apoi a survenit boala şi moartea tatei, războiul şi calvarul în Siberia. Eufrosinia călătorea în fiecare an – la Cahul (la unchiul Vasile), la Bucureşti, prin Transilvania, a fost şi peste hotare – Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Franţa. A întâmpinat regimul sovietic ca pe o realitate fatală. La 10 iul. 1940 mama şi fiica au fost alungate în stradă, desculţi şi fără nici un ban sau ceva obiecte. A trimis-o pe mama în România, iar dânsa a rămas la Soroca. Era o fire fatalistă. Fiind tânără şi voinică, muncitoare şi energică, ea nu se temea de viitorul său. Lucra cu ziua pe la oameni (la despicat lemne, la îngrijitul viilor etc.).

Oraşul se minuna. Cândva, domnişoara Fofa uimea oraşul, mergând călare pe un cal mândru, în costum de vânătoare, cu arma pe umăr (întotdeauna avea şi revolverul la şold), cu iepuri sau raţe legate de şa. Iar acum umbla prin oraş descălţată, cu toporul pe umăr şi beschia subţioară, întrebând „Nu vreţi să vă despic lemne?”.

Au chemat-o la NKVD şi au întrebat-o: „Ce vreţi să arătaţi prin acest comportament?” Eufrosinia a replicat: „La voi ce scrie? Că cine nu lucrează, acela nu mănâncă! Iar eu vreau să mănânc bine!” Şi le-a întors spatele, zicând: „Nu mă mai deranjaţi!”. Viaţa ei, în perioada 1941-1960, este expusă în cartea sa. În anul 1957 a făcut o singură (şi ultimă) vizită în Basarabia. Starea jalnică a cuibului părintesc din Ocolina i-a rupt inima şi ea n-a revenit aici niciodată. Absolut întâmplător a aflat că mama ei mai trăieşte în România. În anul 1958 s-au revăzut, iar în anul 1960 mama a trecut cu traiul la Esentuki, unde a şi decedat în anul 1964. Eufrosinia a rămas tot atât de energică. În anul 1962 a făcut o călătorie cu bicicleta pe o distanţă de 6000 km pe ruta Esentuki-Moscova-Leningrad republicile baltice şi înapoi acasă (la Esentuki), unde se stabilise cu traiul (avea articolul politic 58 şi nu avea dreptul să se întoarcă în Basarabia, sau să locuiască în marile oraşe).

În grădina sa cultiva legume şi fructe. Zilnic în faţa casei punea o strachină cu fructe – pentru trecători. Pensia o dăruia copiilor orfani. În anul 1987 a avut un acces cerebral, cu paralizie şi pierderea vocii. Şi-a revenit cu greu – putea să meargă în cârje, să întreţină discuţii. A fost ajutată de o şcolăriţă din clasa 9 (Daşa Ciapkovskaia din Moscova), trimisă de tatăl ei – cunoscutul desident Igor M. Ciapkovski. Această fată s-a ataşat de bătrâna Eufrosinia, a îngrijit-o timp de şase ani, până la decesul ei din 8 martie 1994. Eufrosinia este înmormântată la Esentuki, alături de mormântul mamei. 3. Opera La rugămintea mamei, în anii 1964-1968 Eufrosinia şi-a scris memoriile, aşternându-le cu scrisul ei frumos în caiete groase. Capitolele sunt intitulate caiete – în total 12. Primul este închinat unor amintiri despre familia sa, dar mai ales anului 1940-1941, petrecut la Soroca. Nimeni n-a descris şi niciodată nu va mai scrie cineva atât de adevărat şi detaliat regimul sovietic din Basarabia din acel an. Capitolul II este închinat călătoriei în tren. Eufrosinia îi pomeneşte mai pe toţi cei 40 pasageri din vagonul ei, descrie condiţiile călătoriei, diversele peripeţii din acest tren sinistru. Capitolul III cuprinde munca la tăiatul copacilor, lupta cu frigul, cu foametea şi insectele, dar mai ales cu răutatea administraţiei. Iar capitolul IV descrie faimoasa ei evadare, întâlnirile cu dragii mei basarabeni, de-zastrul localităţilor din Siberia. În capitolele V-XII este descrisă maşinăria Gulagului.

Autoarea a făcut şi circa 700 desene color, pe care le-a introdus în pasagiile respective ale textului. Ele sunt ilustraţii ale diferitor situaţii, scene şi sunt executate energic, exprimă gingăşie sau tensiune, sunt dramatice sau comice şi prezintă o istorie paralelă a vieţii Eufrosiniei Kersnovskaia. Eufrosinia avea o singură frică – ca opera ei să nu cadă în ghearele KGB-ului. De aceea ea a copiat cu mâna de cinci ori întreaga operă – textul şi ilustraţiile. Un complet a fost ascuns în familia cunoscutului actor de cinema Zinovi Gherdt; un alt complet – la un Estonian (tovarăş de suferinţe), şi la alţi oameni de încredere. Atunci când a căzut la pat, fetiţa Daşa (care o îngrijea) a găsit pe ici pe colo (în pod, sub pat etc.) teancuri de scrisori, manuscrise, desene. Ea şi-a dat seama că este vorba de ceva excepţional. De la Moscova a sosit tatăl – Igor Ciapkovski, care a înţeles valoarea operei şi importanţa punerii ei la dispoziţia societăţii. Veniseră libertăţile restructurării. Prima publicaţie a fost în ian. 1990, în revista Ogoniok, care a tipărit un articol publicistic al lui Vl. Vighilianski, precum şi 64 de desene color. Au urmat publicaţiile din revista Znamea. Numele şi opera Eufrosiniei au fost o adevăratră senzaţie. Dar pe atunci senzaţiile se succedeau în ava-lanşă, astfel că Kersnovskaia a fost repede dată uitării.

La noi în Moldova (dar mai ales la Soroca) lumea cultă, intelectualii mai în vârstă, represaţii, au fost deosebit de im-presionaţi de aceste memorii remarcabile. Au circulat sute de copii xerox, multe au fost trimise rudelor şi prietenilor din Po-lonia, Canada şi mai ales – din România. Foarte operativ, deja în luna iun. 1990, revista Columna a publicat versiunea românească a primului capitol, închinat Basarabiei (traducători – A. Alici, E. Spânu). Curând publică unele fragmente şi revista Glasul (traducere şi prezentare de A. Evdoşenco). În anul 1991 au apărut două mari albume cu ilustraţii şi mici note explicative (în limbile rusă şi germană). Eufrosinia a avut marea fericire să ţină în mâini opera sa. Ea deja se mişca prin curte, vorbea şi citea, avea mintea tot aşa de ageră ca şi mai înainte. În anul 1994 a fost tipărit la Paris şi un album în limba franceză. Autoarea a participat la selectarea materialului. În semn de recunoştinţă pentru îngrijire şi pentru eforturile de punere în circulaţie a operei sale, Eufrosinia l-a declarat moştenitor al creaţiei sale pe I. Ciapkovski, matematician, director de colegiu la Moscova, unul din apropiaţii academicianului Andrei Saharov în anii marilor frământări din Moscova (1987-1989). O muncă enormă pentru redactarea, sistematizarea şi selectarea materialelor (copiile au avut pasagii şi desene în diferite versiuni) a depus doamna Galina Atmaşkina.

Prelucrarea desenelor a fost şi mai anevoioasă. Oricum, opera este astăzi pe deplin salvată şi a intrat în patrimonial cultural mondial. Ultima (şi cea mai spectaculoasă) ediţie este cea din oct. 2006. Într-un volum enorm a fost inclus textul integral, toate 700 picturi, precum şi facsimile tuturor originalelor (2200 pagini de caiete şcolăreşti). Ediţia a fost supravegheată de Valeriu Pasat, membru corespondent AŞ RM, care a anexat şi cele două dosare judiciare (din 1943 şi 1944) ale inculpatei Eufrosinia Kersnovskaia. La târgul de carte de la Frankfurt (ediţia 2006) această operă a produs adevărate furori. Editorii italieni au iniţiat un apel către Parlamentul European de a declara cartea Valoarea vieţii omului ca monument al culturii europene. S-a propus ca această capodoperă să fie tradusă simultan în 25 de limbi europene. Va veni o zi când cartea basarabencei noastre va fi studiată în şcoli şi universităţi. „Cititotii acestor memorii celebre rămân profund impresionaţi de câteva tresături ale eroinei: Prima – o credinţă nemărginită în Dumnezeu. Secundo – un optimism mai mult decât exagerat. În al treilea rând – dragostea de muncă. Apoi calitatea ei de gospodar în toate. Urmează calitatea ei de om profund moral, împăcat cu conştiinţa sa, condus de cele mai înalte sentimente umane. Şi, în sfârşit, o imensă cultură a acestei femei care a ştiut să se cultive chiar şi în cele mai groaznice condiţii.

Anume aceste calităţi, cum spune dânsa, au salvat-o”. În oraşul Moscova funcţionează Fundaţia Kersnovskaia, unde este acumulată o enormă arhivă: corespondenţă, însemnări zilnice, o colecţie de fotografii şi picturi ale Eufrosiniei. Fundaţia organizează anual conferinţe şi emisiuni televizate. Au fost montate două filme documentare. În Internet a fost introdusă o informaţie amplă despre viaţa şi opera Eufrosiniei Kersnovskaia: peste 100 fotografii din albumul familiei, cîteva sute de desene ale ei, materiale publicistice, informaţii despre conferinţe, filme îchinate vieţii sale. 4. CUVÂNTUL EUFROSINIEI Ce sunt acestea? Memorii? Nu! Sau poate „schiţe ale trecutului” – cum ar fi nişte poze decolorate de familie, scumpe doar celora care în imaginile şterse abia recunosc feţele rudelor şi prietenilor, răposaţi de multă vreme, iar în cazul dat – şi a duşmanilor? Nu! Dar ce sunt totuşi? Acestea sunt „inscripţii pe stâncă”, fie ele săpate chiar de o mână neîndemânatică în pereţii peşterilor, dar care ajută oamenilor să-şi imagineze cum vechii strămoşi vânau mamuţii, care erau armele lor – într-un cuvânt, să înţeleagă vremea şi traiul lor. Timpul se scurge repede. Noi, contemporanii acelor epoci şi acelor evenimente, care vor fi aici povestite, suntem tot mai puţini, iar instinctul de autoconservare (mai bine zis, ceia ce numim „înţelepciunea vieţii”) ne impune mai întâi să tăcem, apoi să fim slugarnici şi în fine aproape să credem în acea minciună, care aidoma unui strat gros de praf acoperă tabloul trecutului. Iar atunci când nu mai poţi desluşi nimic, trecutul este substituit cu un surogat convenabil, prezentat ca adevăr. Cine din „martotii autentici” va îndrăzni să combată versiunea oficială? Martorii mor, iar cu dânşii se duce şi adevărul.

* * * Mamă! Scumpa mea bătrână! Prima şi ultima mea prietenă, singura şi de neînlocuit… Tu de acum nu mai eşti, dar te simt prezentă în toate obiectele ce mă înconjoară: acest fotoliu vechi, dar comod (eu l-am cumpărat căci îţi plăceau anume lucrurile „comode”); masa – uşoară şi josuţă, ca tu s-o poţi muta spre tine; o mulţime de pernuţe – „zestrea” ta, care-ţi permiteau să te simţi mai bine; radioul, picupul, o mulţime de plăci (şi câte voiai să mai cumperi!). Tu aşa de mult ai iubit muzica! Ea-ţi trebuia ca şi aerul… Şi nu degeaba în ajunul stingerii tale, când nu-ţi ajungea aer, tu m-ai rugat să-ţi pun „Ivan Susanin”. Tu de acum nu mai puteai susţine ariile, dar dirijai cu mâna ta tot mai slabă: „Tu răsai, zarea mea din urmă…” Dar tablourile? Anume „galeria ta” atârnă peste tot, unde putea nimeri privirea ta! Eu desemnam tablourile pentru tine, gândindu-mă la tine… Am început să pictez acolo, la Nurilsk, imediat după ieşirea din lagăr. Nu aveam încă nici saltea, nici prostire, nu aveam nici măcar un ungher al meu, dar visam deja să pictez ceva frumos, care să-mi amintească trecutul… acel trecut, care era strâns legat de tine, maica mea! Eu pictam şi-mi imaginam, cum mă plimb cu tine pe acele locuri, pe care le pictam. Undeva în adâncul sufletului nutream nădejdea, că tu eşti în viaţă – aceasta era acea făclie a speranţei, fără de care viaţa este întunecată. Fiindcă este o diferenţă între întunecimea absolută care-l înconjoară pe orb şi chiar cea mai slabă vedere, când abia zăreşti o sursă de lumină! Oare nu din această cauză tu admirai „tablourile” mele, draga mea? Tu atâta ai dorit ca eu să pictez! În genere, tu ai dorit, ca viaţa mea să fie cât mai plină şi interesantă. Tu mă implorai – „Du-te şi priveşte filme! Vas! J’aime tant quand tu vas au cinema! (l. fr.). Eu n-aşi vrea, ca din cauza mea tu să te lipseşti de distracţii”. Eu nu puteam să-ţi spun că nu-mi arde de distracţii. Că sunt capturată de tristeţe şi presimţiri.

Că aşi fi vrut să te iau pe braţe şi să te apăr cu pieptul de soarta inevitabilă. Şi singura ieşire – era să pictez… Tu erai aşezată în fotoliu şi aranjai pasianţa. Tu mă priveai cu ochii tăi buni şi îndrăgostiţi, nu conteneai să admiri: „Vraimant, tu as du talent! Tu dois faire de la peinture! Absolument! Promets le moi!” (l. fr.). Tu ai vrut, draga mea, ca eu să-ţi promit, iar vorba ta pentru mine e sfântă. Şi ai mai avut o rugăminte: să compun istoria acelor ani – groaznici, a triştilor ani ai „universităţilor” mele. „Tu uneori povesteşti – ba de aici o bucată, ba de colo… Eu nicicum nu mă pot dumeri! Scrie totul consecutiv şi atunci poate eu voi pricepe, ce s-a întâmplat cu tine”. Nu, draga mea! Tu n-ai mai aflat istoria mea tristă… şi nu de aceea, că tu eşti acolo sus, unde nu mai este suflare. Dar din cauză, că viaţa mea din acei ani a fost o asemenea înlăţuire de evenimente mizerabile şi stupide, care nu încap în capul omului cu mintea normală şi nu ajunge la simţurile acelora, care nu lea pătimit! Iată aceasta şi este „În loc de prefaţă”.

Postfaţă Am avut trei motive serioase să mă ocup cu propagarea renumelui şi operei Eufrosiniei Kersnovskaia.
1. Kersnovskaia a fost o personalitate excepţională, a avut o soartă extraordinară şi a creat o operă monumentală, care va dăinui în veacuri.
2. Eroina noastră a scos problema Basarabiei (într-un mod original) pe arena europeană. Dânsa a proslăvit oraşul patriarhal Soroca, i-a îndrăit şi stimat pe basarabenii noştri. A pus în lumină oameni şi fapte de până la război, dar mai ales – din sinistrul an 1940-41. Oraşul Soroca îmi este deosebit de scump: aici au învăţat părinţii mei şi tot aici am învăţat şi eu (1943-44 – la Liceul Tehnic, 1948-50 – la şcoala nr. 1, clasele IX şi X).
3. Familia mea nu a fost deportată. Dar: a) Peste 30 de învăţători din judeţul Soroca, colegi de studii şi de lucru cu tatăl meu, au fost trimişi în Siberia, de unde mulţi nu s-au mai întors. Toţi erau intelectuali, crescuţi din rândul ţărănimii judeţului, au fost cetăţeni şi gospodari model pentru satele noastre. Până la război învăţătorii judeţului formau o adevărată familie – Asociaţia Învăţătorilor din j. Soroca. Menţionez învăţătorii, pe care-i ţin minte: Ion Umaneţ (Crişcăuţi, i-a cununat pe părinţii mei), colegii de clasă a tatălului – Vl. Bodiu (Floreşti), Andrei Vataman (Cosăuţi), Larion Bârlădeanu (Cotova) şi Teoctist Cebotarencu (Zguriţa). Urmează – Ştefan Chiriţă (Egoreni, împuşcat în prima zi de putere sovietică, 18 martie 1944), Ştefan Bejenaru (Dumbrăveni) şi soţia sa Teodora (tot învăţătoare), Ion Damaşcan (Sobari), învăţătorii din Dărcăuţi – Teodor Vrânceanu, Mihail Ungureanu (cu soţia sa Ecaterina, învăţătoare), Natalia Vataman (mama colegului meu Vitalie). Au mai fost represiaţi Alexandru Anop (inspector judeţean), Gheorghe Rusu (din Cosăuţi, poet), activiştii Asociaţiei Învăţătorilor: Vasile Munteanu, fraţii Gheorghe şi Vasile Lupaşcu, preoteasa Maria Şoimu (învăţătoare la Parcani), Olga şi Ilie Prepeliţă (învăţători la Bujerovca), Victoria Varzaru-Popa (învăţătoare la Arioneşti) şi încă mulţi alţii. b) Circa 20 de colegi, din cele 6 şcoli în care am învăţat, au fost şi ei victimele GULAG-ului. Numai din clasa IX-A, Şcoala nr. 1 Soroca, au fost deportaţi (1949) 7 elevi – Lenuţa Cristal, Eugenia Bodrug, Liuba Sochireanu, Vitalie Vataman, Ion Ciorbaru, Ion Melnic şi Ion Caracicov. Apoi din aceiaşi clasă ne-au arestat (a. 1952) alţi 4 băieţi: Anatol Spinei, Victor Ciocârlan, Gheorghe Cernatinschi şi Petru Bulat. (primii doi – condamnaţi la moarte). Au mai suferit şi alţi colegi – Vera Vrabie, Sergiu Ţucanov şi Galina Vrânceanu (am învăţat împreună la Climăuţi, cl. VIII), Leonid Naconecinâi, Maria Mitreanu şi Mina Ţuşcă (satul Bădiceni, cl. VI), Elena Raischi şi Râbacu Iacob (cl. IV – Crişcăuţi) ş. a. Iar în cl. VII (s. Visoca) a fost arestat în timpul lecţiei profesorul nostru Anton Ramaşcan (mai 1947), care ne preda fizica, chimia, matematica şi l. Franceză c) Au fost deportaţi – fratele bunicii din Bădiceni, moş Antonuţă Captari (tatăl, mama şi cei 6 copii), familia fratelui bunelului din Bădiceni (văduva Feodosia Cernatinschi şi trei copii). Au stat în lagăre verişorul meu – Gheorghe Marinciuc, cumnatul mamei – Leonid Cobâlaş. A fost deportată (a. 1949) sora soţiei – Lorica Popa-Voloşciuc (cu soţul şi trei copii). Au fost clienţi ai GULAG-ului Alexandru Lunchevici şi Serghei Sibirschi – părinţii cumnaţilor mei. În total – peste 20 rude. Toţi basarabenii au asemenea argumente. Şi toţi o vom stima pe soroceana Kersnovskaia.

Prof.univ.dr. ing. Aurel Marinciuc (2011)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.