Pentru a începe povestirile din 1940, mai exact din iunie 1940 — data ocupării Basarabiei de către armata sovietică, trebuie puse la punct şi lămurite unele fapte care au avut loc sub stăpânirea românească şi pentru care fapte noul stăpân, cu cea mai straşnică seninătate, ne-a cerut socoteală şi răspundere. Începând cu anul 1922, am activat foarte des ca parlamentar ţărănist, fracţiunea “C. Stere”.
De două ori am fost ales deputat în parlament în opoziţie faţă de guvernele Averescu şi liberal şi o dată la guvern. Când au venit la putere în 1928 naţional-ţărăniştii, am candidat mereu pe aceeaşi listă cu C. Stere, eu primul şi el al doilea. Am fost ales de două ori secretar în biroul parlamentar, semnând în această calitate legile votate. La începutul anului 1929, când P.N.Ţ. şi-a consolidat situaţia în guvern, s-a ridicat problema înlăturării lui C. Stere din partid. În vederea acestui lucru, au început manevrele politice în stil iezuit-ardelenesc.
Prefectul Petre Hriţcu de la Soroca a fost mutat la Tighina, iar eu am fost numit prefect la Soroca. Situaţia era aşa de încurcată, încât C. Stere personal a stăruit pe lângă mine să demisionez din parlament şi să primesc postul de prefect la Soroca. Am semnat din parlament, iar pentru postul de prefect nu am făcut nici o formă şi nici nu ştiu cine m-a semnat în actele respective. La începutul lui martie 1930, eram acasă şi aşteptam de la Soroca trăsura cu cai pentru a pleca să iau prefectura în primire. Zăpezile fiind topite şi drumurile impracticabile, pentru distanţa de 55 km la alt mijloc de transport nu mă gândeam. În ajun de ziua fixată au pornit de la prefectură patru cai la trăsură şi cu moşul Neculai, vizitiul. Am ajuns la Zguriţa, la jumătatea drumului până la Ţau, am tras la pretură ca să poposească şi să odihnească caii, iar a doua’zi, dis-de-dimineaţă, să pornească spre Ţau. Când noaptea după miezul nopţii, moş Neculai s-a dus să mai dea de mâncare la cai, a constatat că grajdul era gol şi caii furaţi. Dacă vă veţi aminti, Zguriţa este localitatea unde Halippa a fost maltratat de locotenentul de jandarmi, iar când am trecut pe acolo peste două zile cu C. Stere, tot acelaşi zbir de locotenent a vrut să repete maltratarea şi cu noi. A fost însă înfruntat de mine, care cu revolverul încărcat m-am postat la uşa camerei noastre. Marele viteaz a renunţat să mai încerce să vină la noi. Aşa veţi înţelege ce a fost la baza nemaipomenitului furt de cai. Peste vreo 7 zile, s-a prezentat la mine în cabinet şeful postului de jandarmi şi mi-a raportat că a găsit caii în judeţul Bălţi şi că i-a adus la prefectură. L-am întrebat dacă hoţii s-au prins. Mi-a spus că nu, i-am spus că pe unul îl cunosc eu, iar dumneata trebuie să-l afli pe celălalt. Cu furtul cailor am isprăvit, dar n-am isprăvit cu venirea mea la Soroca. În aceeaşi noapte s-a telefonat la prefectură despre furtul cailor şi atunci în aceeaşi noapte de la prefectură a plecat automobilul cu doi şoferi cu destule lanţuri, benzină şi ulei, încât eu la ziua şi ora fixată am luat prefectura în primire (februarie 1929). N-am de gând să ponegresc predecesorul meu, iar pe mine să mă proslăvesc şi să mă ridic în slăvi. Deşi Hriţcu era om cu două facultăţi, în administraţie nu era bun nici de notar într-o comună rurală. Cât a fost prefect nu a făcut nici un buget, n-a dat nici o circulară administrativă. Totul făcea, ce nu depăşea atribuţiile sale, bătrânul şi experimentatul director de prefectură, domnul Petrescu. Am fost martor, fiind în cabinetul lui Hriţcu (pe când eram deputat şi preşedinte de organizaţie), când el a apăsat pe buton şi l-a chemat pe directorul prefecturii. Petrescu s-a prezentat respectuos şi Hriţcu i-a spus: “Domnule director, peniţa asta nu scrie”. Petrescu, foarte liniştit, i-a spus că se poate schimba peniţa şi pe loc i-a schimbat-o. Pentru atâta treabă a fost chemat un director de prefectură, când el avea lângă dânsul un şef de cabinet. Altă dată vin de la Bucureşti la Soroca şi mă întâlnesc cu Hriţcu la prefectură şi el foarte radios îmi comunică: “Ştii, Gheorghe, am democratizat closetul (WC-ul)”. L-am întrebat cum a reuşit asta şi el mi-a răspuns: “Closetul are două dispărţituri şi una era închisă, iar cheia numai la dispoziţia prefectului. Eu am dispus să fie libere, la dispoziţia publicului, ambele dispărţituri”. Când domnul prefect a fost nevoit să stea la coadă în faţă closetului ocupat, a observat şi el zâmbetele şi râsetele trecătorilor şi nu peste mult timp a revenit asupra “democratizării” şi nu s-a mai lăudat nimănui. Erau scene ridicole cu organizarea “popularităţii” lui, cu întâmpinarea lui cu pâine şi cu sare, cu călăreţi şi muzică, alaiul aştepta într-o parte, iar el venea din altă parte. Ajungea până în mijlocul satului şi întreba unde este primarul. Oamenii îi răspundeau că primarul este la marginea satului şi-l aşteaptă pe domnul prefect, dar pe urmă aflau că prefectul este el, și lumea izbucnea din nou în hohote de râs.
* În text este păstrată ortografia originalului.
Continuare în ediţiile viitoare.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca în anii 1929-1940
