Chiar și după 78 de ani de la premele deportări ale basarabenilor în cele mai îndepărtate colțuri ale Siberiei, amintirile victimelor represiunilor sunt clare și provoacă durere în suflet. Unii dintre ei au revenit pe la casele în care, între timp, locuise alte familii, alții au găsit în locul gospodăriilor un teren gol sau se zbat până astăzi să-și revendice drepturile asupra averii confiscate pe motiv că erau intelectuali, înstăriți sau erau împotriva puterii sovietice.
DIMINEAȚA A BĂTUT CINEVA LA UȘĂ…
”La ora patru dimineața soldații au bătut la ușă și tata le-a deschis” — așa încep multe dintre istoriile deportaților, care continuă la fel, descriind un drum lung în vagoane pentru vite și debarcare în regiunile nordice ale fostei Uniuni Sovietice. Printre basarabenii soroceni deportați în cele trei valuri de deportare (1941, 1949, 1951) a fost și Vera Anoprieva (Ghervas), care își amintește că tatăl ei, Dumitru Ghervas, era primar în Parcani și Dumbrăveni și consilier în România. În 1941, împreună cu soția Maria și cei patru copii au fost ridicați din gospodăria lor, care ulterior a devenit sediu pentru primărie, apoi Clubul sătesc. Cel mai probabil, au fost ridicați pentru activitate politică, crede doamna Vera, care avea pe atunci cinci ani.
“La ora patru, în dimineața de 13 iunie, soldații au bătut la ușă și tata le-a deschis, el tocmai venise din România. Mama a copt pâine și a gătit mâncare, deoarece trebuia să vină oameni la prășit, de clacă. Soldații băgau în saci lucrurile copiilor. Mama nu înțelegea că plecăm departe pe mult timp și le scotea înapoi. Am luat cu noi haine și de mâncare. Ne-au dus la Florești, unde ne-au încărcat în vagoane, bărbații aparte. Șapte familii din satul nostru, Parcani, au fost deportate atunci. Pe bărbați i-au dus undeva în regiunea Sverdlovsk, nu se știa nimic despre ei. Ulterior am aflat că în 1942 tata s-a stins din viață. Noi, doi frați și două surori cu mama, după mai multe popasuri, am ajuns în luna noiembrie în satul Anastasievka, regiunea Tomsk, unde am locuit mai departe. Ne-au dat un sarai mic pentru patru familii, fiecare în ungherul său. Apoi o femeie a oferit o căsuță familiei noastre”.
În volumul III al publicației “Cartea Memoriei: catalog al victimelor totalitarismului comunist” Dumitru Ghervas și familia sa figurează ca deportați în regiunea Tomsk sub acuzația de naționalism. În 1991 au fost reabilitați.
- VICTIME ale represiunilor politice se consideră: persoanele care au avut de suferit de pe urma represiunilor politice; persoanele asupra cărora au fost adoptate decizii de represiune politică, dar care au reuşit să evite represiunile directe, inclusiv prin refugiu peste hotarele republicii; membrii familiei persoanelor supuse represiunilor, inclusiv copiii care s-au născut în locurile de represiune sau în drum spre ele, persoanele care au fost impuse sau nevoite să-şi urmeze părinţii, rudele, tutorii în exil ori la locul de deţinere specială sau rămase fără îngrijirea acestora, precum şi copiii persoanelor executate, în urma represiunilor politice.
Regimul sovietic i-a furat nu doar copilăria, dar și viitorul, spune Alexei Spoială din satul Cureșnița Veche. “Aveam patru luni când ne-au deportat. E dureros și până în ziua de azi, când unii fac glume de prost gust și îmi aduc aminte că, dacă ceva, poate încă să nu mă duc înapoi acolo… Familia mea a fost deportată în regiunea Kurgan din iulie 1949 până în septembrie 1957. Tata lucra la tăiatul pădurii. Mama lucra la fermă, era mulgătoare. Grădiniță pentru copiii acolo nu era. Am umblat împreună cu rușii în clasa întâi, acolo am învățat să scriu și să citesc. Am revenit acasă în clasa a doua. Trăiam acolo într-o bucată de casă, în cealaltă jumătate trăiau niște ruși, strămutați și ei de prin ale locuri. Basarabenii se numeau, de la început, „спецпоселенцы” și erau urmăriți tot timpul de miliționeri. Mama povestea că s-a dus odată în centrul raional după produse alimentare și când a revenit, miliționerul deja o căuta. O întreba unde a fost, iar ea îi explica într-o rusă amestecată cu moldovenească, că a fost după alimente și ce așa mare poznă a făcut? Iar el zice: „она еще говорит, что не поздно”. Traiul basarabenilor în Siberia tras la indigo — o viață marcată de sărăcie, frig, lipsuri.
- REPRESIUNE POLITICĂ se consideră curmarea de vieţi omeneşti, măsurile de constrângere întreprinse de către stat faţă de cetăţeni din motive politice, naţionale, religioase sau sociale sub formă de privaţiune de libertate, deportare, exilare, trimitere la muncă silnică în condiţii de limitare a libertăţii, expulzare din ţară şi lipsire de cetăţenie, expropriere, internare forţată în instituţii de psihiatrie, sub altă formă de limitare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor declarate periculoase.
REVENIREA
Mulți deportați au murit în lagărele de corecție prin muncă din cauza condițiilor în care se aflau și munceau, a sănătății șubrede sau fiind executați prin împușcare. Peste ani, urmașii lor au aflat cum și unde și-au găsit sfârșitul.
Alexei Spoială: “După ce a zdohnit marele Stalin, au început a le da drumul oamenilor acasă și din 1956 oamenii au început a reveni. Basarabenii noștri, când au simțit că noi începem a reveni acasă, apoi au demolat totul. În locul gospodăriei noastre am găsit un loc gol, numai fântâna și beciul au rămas, restul totul răschit, totul au cărat. Tata a început să construiască casa nouă pe același loc. Cu anii, am fost recunoscuți oficial pentru un singur moment, ni s-a dat o hârtie de reabilitare, cu care am și rămas. Restul nimic. Mamei i-au dat o compensație, niște ruble, și cu asta s-a încheiat. Aici ce vedeau copiii era una, iar acolo era alta: nici tu fructe, nici tu legume, nici tu copilărie ca lumea. Mai spun că Stalin mi-a furat copilăria. Regimul mie mi-a furat și destinul. Eu nu am avut parte în viață să înaintez în carieră după facultate. Dosarul familiei mele m-a urmărit peste tot. A fost un moment în care mi s-a spus în secția de cadre la Penitenciarul din Soroca unde lucram că uniforma militară nu am dreptul să o port, pentru că am fost deportat. Era pe timpul uniunii sovietice. Când ne-au reabilitat, nu-mi mai permitea vârsta să lucrez. Pe urmă am luat cunoștință de informația din dosar și am găsit că de la instanță a venit o scrisorică, în care era scris numele tatei, împreună cu întreaga familie a fost deportat ca „gulag”, așa îi numeau pe oamenii gospodari. Acesta a fost un genocid asupra poporului nostru și am ajuns la concluzia că nu a purtat vina conducerea Moscovei, cât au purtat vina băștinașii noștri, care îi arătau cu degetul pe care să-i deporteze. Căci unde au fost președinți de soviete sătești, oameni normali la cap, apoi ei nu au dat pe nimeni din satul lor. Iar unde au fost niște cozi de câine, apoi i-au trimis, ca apoi să le cotrobăiască prin case și ei să fie stăpâni”.
Vera Anoprieva: ”Eu nu pot spune ce a fost asta, că a fost drept sau nu, asta e politică. Nu sunt supărată pe nimeni (…). Sora a decedat acolo, fratele a rămas acolo. Mama cu alt frate au revenit, iar pe urmă, la insistența mamei și bunicii, am venit și eu cu soțul meu rus. Mama a trăit la o mătușă, de acolo am trecut la Dumbrăveni, unde sovhozul ne-a dat casă, apoi ne-am mutat la Soroca. Pe tata nu l-am mai văzut niciodată. Ne-au chemat o dată la raion și ne-au dat 100 de cupoane că am suferit. Pământul din Parcani nu l-au mai întors, căci era a statului, aveam vreo opt hectare și vie. De multe ori mergeam cu mama prin sat și îmi arăta că acolo era via noastră”.
REABILITAREA ȘI RESTITUIREA BUNURILOR
Reveniți la baștină, peste ani, sorocenii au încercat să-și revendice drepturile asupra bunurilor care le-au fost confiscate înainte de deportare. După proclamarea independenței Republicii Moldova, la 8 decembrie 1992, a fost adoptată „Legea 1225, privind reabilitarea victimelor represiunilor politice”, prin care cetățenii deportați își pot apăra drepturile, confirma statutul de victimă a represiunilor politice, redobândi dreptul la proprietăți sau obține valoarea bunurilor confiscate. La nivel local, legea este aplicată de “Comisia cu privire la restituirea valorii bunurilor prin achitarea compensațiilor persoanelor supuse represiunilor politice”, creată la 26 august 2005 în raionul Soroca (din 1993 până în 2014, când s-a trecut de la Județe la raioane a activat altă comisie). De la adoptarea legii încoace, peste 300 de soroceni au fost reabilitați, 141 mai sunt în viață, comunică Alina Mării, secretara comisiei. Doar în cinci cazuri deportații și-au redobândit dreptul asupra caselor și au revenit în locuințele care s-au păstrat.
Redobândirea bunurilor sau a compensației pentru acestea este un proces și simplu, și nu prea. Simplu — pentru persoanele care dețin actul de confiscare și anevoios pentru cei care nu-l, adică pentru 50% dintre cei care se adresează la comisie. „De la unele persoane care se adresează la comisie erau confiscate foarte multe bunuri imobile și, cu părere de bine, s-a făcut act de confiscare, explică Alina Mării. Această categorie de persoane se adresează cu cererea către comisia raională, care, în baza evaluării de către Camera de Comerț și Industrie a bunurilor mobile și în baza evaluării Oficiului Cadastral Teritorial (OCT) a bunurilor imobile întoarce valoarea bunurilor confiscate. Aceasta este calea amiabilă. Cei care nu dețin actul de confiscare găsesc soluția pe cale judecătorească, în procedură specială, pe calea constatării faptului. În baza declarațiilor martorilor se emite hotărârea prin care se constată că persoanele date au locuit într-un loc, aveau casă. Cu această hotărâre cetățenii pot merge la OCT pentru a primi raport de evaluare a imobilului de care au fost lipsiți, iar în baza raportului comisia raională îi restituie banii”.
- Alina Mării: ”Toate persoanele supuse represiunilor în baza legii 1225 primesc act de reabilitare, eliberat de MAI, certificat de reabilitare pentru fiecare persoană aparte sau pe toată familia și această persoană este declarată victimă a represiunilor politice. Orice victimă a represiunilor politice are dreptul la legitimație, în baza căreia primește de două ori pe an sume de cca 600-700 lei și câte cca 100 lei lunar drept despăgubire morală”.
Totodată, potrivit legii, persoanele supuse represiunilor despăgubite o dată nu pot fi despăgubite a doua oară, precizează secretara comisiei. “Legea prevedea expres în 1993 că, dacă persoana se adresa și nu avea acte de constatare, putea să beneficieze de o anumită compensație fixă, pentru moartea părinților, rudelor sau o sumă fixă în cazul în care nu avea actul de confiscare a bunurilor. Majoritatea persoanelor care nu aveau actele de confiscare nu s-au adresat în instanța de judecată să demonstreze că dețineau mai multe bunuri și acceptau aceste sume. După modificarea legii în 2006, acestea au revenit cu solicitări, deoarece anterior ridicase sume mici. Dar legea prevede expres că dacă ai fost despăgubit până în ianuarie 2007, la intrarea în vigoare a modificărilor, a doua oară nu poți fi despăgubit”, mai spune Alina Mării.
În prezent, în instanța de judecată, la etapa Curții de Apel sunt cinci dosare ale sorocenilor. Acțiunea de bază a dosarelor constă în faptul că părinții au beneficiat de despăgubiri pentru bunurile imobile, dar copiii nu sunt de acord, deoarece sumele sunt mici și contestează, precizează sursa.
- În fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova sunt documente ce ne vorbesc despre soarta familiilor care în cursul dominației bolşevice au dispărut din comune, fie ca deportați în Siberia, fie ca adversari sau partizani, fie ca mobilizați, condamnați sau plecați la minele de cărbuni de la Donbas. În noaptea de 13 iunie din raionul Soroca au fost deportate sute de persoane: Soroca — 397, Ocolina — 133, Stoicani — 97, Căinarii Vechi – 44, Hristici — 16, Vanțina — 7, Cosăuți — 9, Băxani — 6, Rublenița — 5, Pîrlița — 4.
- În perioada 28 iunie 1940 — 22 iunie 1941, aproape 300 000 de basarabeni au fost deportați în Gulagul Sovietic (memorialromânesc.org.)
DEPORTAȚII DIN SOROCA VOR AVEA UN MONUMENT
Acum trei ani, la Soroca a fost fondată Asociația Deportaților. În cadrul adunării la care au participat 150 de persoane, au fost alese organele de conducere a asociației, președintă devenind Valentina Leșan, născută în Siberia, într-o familie de soroceni deportați. Scopul asociației este de a aduna victimele represiunilor politice și de a apăra drepturile împreună, or, se știe — unde-s mulți puterea crește. “Ne adunăm, discutăm problemele cu care ne confruntăm. Scriem scrisori către autorități. Premierului Filip i-am scris, apoi premierului Maia Sandu. În primul rând, cerem să ne ia în considerație, să ne ofere ajutor material la sărbători. Și statul ne-a dat câte 1000 de lei la 6 iunie, iar pensionarii care au statut oficial de deportat, primesc câte 500 lei ajutor”, spune Valentina Leșan. Președinta asociației ajută membrii și în procesul de restituire a averii și se întristează, dacă nu reușește: “Reabilitarea oficială pentru noi este o mulțumire, că statul a recunoscut nedreptatea care s-a făcut”. Fără susținerea autorităților locale este greu, afirmă Valentina Leșan, care se bucură de susținerea autorităților raionale, atât când vine vorba de organizarea manifestărilor de comemorare a victimelor deportărilor, cât și de faptul că, după mulți ani de bătut pe la ușile șefilor din municipiu, sorocenii care au trecut prin calvarul deportărilor și urmașii acestora vor avea un loc pentru depunerea florilor și comemorarea rudelor. După mai multe tentative eșuate, autoritățile raionale au adoptat o decizie prin care au stabilit că în centrul municipiului Soroca va apărea un monument comemorativ al victimelor deportărilor staliniste.
