Deportările constituie una din cele mai dureroase pagini din istoria românilor basarabeni. Urcați cu forța în trenuri, mii de familii și-au urmat destinul durut, croit fără milă de regimul stalinist. Acolo, în Siberii de gheață acești ”dușmani ai poporului” (așa au fost etichetați de regim) au inserat în cartea vieții lor, dar și a istoriei întregului neam, cele mai dureroase pagini.
Pe omul gospodar oriunde l-ai duce, gospodar rămâne
Bunicul meu Serebrean Hariton si bunica Serebean Ana au trăit până în 1949 în satul Parcani, raionul Soroca. Bunelul terminase Liceul Tehnic Agricol din orașul Soroca, avea mult pământ și tehnică agricolă. Când o ieșit ordinul că trebuie să intre în colhoz și să dea statului toate bunurile pe care le avea, bunelul nu a vrut.
La 6 iulie 1949 a fost deportată toată familia, bunicul, bunica și cei 5 feciori la Baturino, regiunea Kurgan, tare departe de casă. Le-a fost foarte greu la început, dar bunicul meu era om harnic, gospodar, priceput la toate. Au început a lucra, și-au construit casă. Tatăl meu la vârsta de 20 de ani s-a căsătorit. Mama mea era din Popești, r-nul Drochia, venise la Baturino la sora ei mai mare, care a fost deportată. Mătușa Valea nu avea copii și când s-a îmbolnăvit de cancer, mama a venit să o ajute. Bunicului meu de pe mamă îi spunea Bucicovschi Teofil, era polonez, lucrase mecanic la boierul Kaetan Ohanowicz din Mândâc.
Mama era mai mare decât tata cu 12 ani și au trăit în bună înțelegere toată viața. În 1953 m-am născut eu, apoi peste câțiva ani fratele meu. Am trăit la Baturino până prin 1957-58. Nu prea am amintiri cu viața din deportare, eram prea mică, dar acum când mă uit la fotografii și-mi amintesc și de povestirile părinților, înțeleg că moldovenii, acolo, departe de casă, erau foasrte uniți, se ajutau unii pe alții, se adunau împreună la sărbători.
De la Baturino ne-am întors la Parcani. Îmi închipui cu câtă nerăbdare buneii voiau să-și revadă casa, gospodăria. Mare, însă, le-a fost mâhnirea. Autoritățile nu le-au permis să rămână în sat. Credeau că buneii mei vor cere să li se întoarcă înapoi averea, care le-a fost confiscată. Nici nu au putut să intre în casă, sovietul sătesc o transformase în școală.
Buneii au decis să se stabilească la Iampol, în regiunea Vinița. Împreună cu ei au mers și părinții mei. Acolo, buneii iarăși au construit o casă, a treia la număr, iar eu am mers la școală. Am trăit la Iampol pînă în 1968. Apoi, m-am căsătorit și am venit să trăiesc la Drochia. Și toată familia, buneii și părinții, au venit după mine la Drochia, ca să fim iarăși toți împreună. Odată, la cimitir, în preajma mormântului bunelului meu, am întâlnit o femeie în vârstă.
Ea m-a întrebat ce rudă sunt cu Serebrean Hariton, i-am răspuns că sunt nepoata și atunci ea a început să-mi povestească că e din Parcani, că i-a cunoscut foarte bine pe buneii mei, le-a fost cumătră și au fost cu gospodăriile aproape. Iată că de la femeia aceea am auzit foarte multe cuvinte frumoase despre bunelul meu, că oamenii din sat l-au stimat, pentru că era un gospodar și tare de ajutor. Femeia mi-a mai povestit că atunci când au dărâmat casa bunelului, au găsit un ulcior cu aur. Nu știu dacă e adevăr sau minciună, bunelul nici odată nu a pomenit de așa ceva.
Noi nu am reușit să întoarcem nimic din averea pe care au confiscat-o sovieticii. Dar gândindu-mă acum la toată istoria și greutățile prin care a trecut familia mea, una pot să vă spun, pe omul gospodar, oriunde l-ai duce, gospodar rămâne…
Informație pregătită de Emilia Bobeică
