Iunie 1940. Era a doua zi după înmormîntarea fostului primar al oraşului Soroca şi fost membru în fosta “Dumă imperială”, aşa-numitul “parlament” al imperiului rusesc, cu capitala la S. Petersburg. Era în 26 iunie 1940. Trăiam în locuinţa modestă a directorului de şcoală nr. 1. Era o zi foarte frumoasă, senină, cu soare. Deasupra oraşului, la o înălţime considerabilă, un avion dinspre România zbura spre Nistru şi a dispărut. În tot oraşul, nici o mişcare în seara aceea. A doua zi, pe străzi, au fost afişate dispoziţii ale autorităţilor militare în ce priveşte ordinea, liniştea şi obligaţiile locuitorilor.
A treia zi au început să apară noile autorităţi la primărie, la judeţ, la revizoratul şcolar. P. Hriţcu, fostul prefect la Soroca (transferat apoi la Tighina), a apărut în postură de mare comunist local, cu mari atribuţii la Inspectoratul Şcolar, unde ca şef apăruse un învăţător ucrainean Miroşnicenko, om foarte bine intenţionat, dar nu prea experimentat. Cu plăcere accepta orice, dacă-i demonstrai cum este raţional şi just de procedat. Ne-am înţeles foarte bine în ce priveşte noul recensămînt şcolar, repararea şcolilor. În timp de o săptămînă, lucrurile au fost puse pe roate. Pentru reparaţii va primi bani fiecare director, de la primărie. Eu am fost însărcinat să repar două şcoli, întrucît la mine lucrurile merg mai repede. Pe urmă am aflat că prin aceasta s-a urmărit alt scop: să am mai multe fonduri, mai multe cheltuieli şi deci mai multe lipsuri în casă, ceea ce la mine nu putea să se întîmple niciodată, deoarece aveam obiceiul să fac zilnic bilanţul cheltuielilor şi să verific suma necesară în casă. S-au ţinut mai multe adunări în vederea începerii noului an şcolar. Asociaţia corpului didactic din Soroca avea cea mai puternică organizaţie din ţară, cu bancă proprie de mai multe milioane, librărie, hotel, aparate de radio, telefoane, instrumente muzicale, postăvărie etc.
Capitalul nostru comercial ajungea aproape la 10 milioane lei. Toate aceste unităţi comerciale erau instalate în casa noastră proprie, numită “casa corpului didactic”, care avea şi cea mai mare sală pentru baluri, întruniri, petreceri. Cînd ruşii au văzut atîtea bogăţii, au început să le care pe toate cu camioanele peste Nistru. Funcţionarii sovietici, ofiţerii, cămătarii cumpărau totul la disperare, mai ales că preţurile se plăteau în ruble la schimbul oficial 40 lei rubla. Cu o rublă, ofiţerii mîncau 8 prăjituri sau beau 4 litri de vin nobil “Feteasca” sau “Tămîios”. S-au luat rapid măsuri contra acestei debandade la frontieră, căci Nistru mai conta ca frontieră. Veneau înapoi ofiţerii cu cîte 5-6 perechi de pantofi de damă, la fel cu încălţăminte pentru bărbaţi şi cereau banii înapoi fiindcă nu-i puteau trece. Artişti, artişti, toţi care au avut posibilitatea să se îmbrace boiereşte, veneau înapoi şi restituiau totul, dar nu mai aveau de unde lua zdrenţele lor, căci le aruncaseră. Eu, care am fost ales preşedinte al Adunărilor generale ale asociaţiei C. D., eram mereu solicitat să cumpăr de la unităţile noastre comerciale pentru cei de peste Nistru, dar să nu ştie nimeni.
* În text este păstrată ortografia originalului.
Citiți AICI și celelalte părți ale articolului.
Gheorghe I. Lupașcu, fost prefect al județului Soroca în anii 1929-1940
