Ludmila Gluşchevici: „În timpul deportărilor ne-am pierdut demnitatea de oameni”

0
176

Acum 15 ani, soroceanca Ludmila Gluşchevici, care nu mai este printre noi, îmi povestea cu lacrimi în ochi despre calvarul prin care i-a fost hărăzit să treacă – deportările sovietice. Venise acasă la Soroca să-şi vadă părinţii, era deja căsătorită şi îşi făcea studiile la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Soţul rămăsese în dreapta Prutului… şi s-au reîntâlnit abia peste câteva decenii.

Deportările din Basarabia au fost consecințe ale ocupației Basarabiei, parte componentă a Regatului Român, de către Uniunea Sovietică. Cei mai buni exponenți ai poporului au fost duși, omorâți, schingiuiți fără să aibă vreo vină. În total au fost trei valuri de deportări (12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949, 31 martie – 1 aprilie 1951).

– Doamnă Ludmila, cum a început acel calvar pentru Dumneavoastră şi pentru familia Dumneavoastră?
– Ziua de 13 iunie 1941 o păstrez în memorie până astăzi. În acea noapte neagră au venit ruşii şi ne-au anunţat că suntem obligaţi să plecăm din casă în 15-20 minute. Tatăl meu era directorul băncii „Basarabia”, fapt pentru care eram consideraţi familie de culaci. Au adus o căruţă în faţa casei ca să ne luăm lucrurile, iar un soldăţel, mi se pare din Azerbaidjan, i-a spus mamei într-o rusă pocită că plecăm în Siberia şi că vom avea nevoie de haine călduroase. Ne-am luat ceva îmbrăcăminte, dar mulţi din cei ridicaţi au plecat doar în halate şi cu picioarele goale. Eram foarte înspăimântaţi, peste jumătate de oră am părăsit casa noastră pe o perioadă de 16 ani. Tata a fost luat de lângă noi, împreună cu alţi capi de familie şi nu am ştiut nimic despre el vreo doi ani de zile.

Familia Gluşchevici din Soroca pânã la deportare…

– Cum şi unde aţi fost duşi?
– Am fost urcaţi în trenuri şi duşi în Siberia. Eram prin Ural când am auzit că a început războiul. Am mers foarte mult, fiindcă trenurile cu deportaţi erau transferate pe liniile laterale, cele principale fiind destinate militarilor ce plecau pe front. Eram vreo 40 de persoane într-un vagon de transportat vite şi bine că mama luase plapomele şi pernele de acasă. În tren ne dădeau pâine şi foarte puţină apă. Ne deschideau o dată la două zile uşile şi ieşeam ca sălbaticii şi ne facem „nevoile” fiziologice. Am suferit foarte mult, nu atât material cât moral. Atunci ne-am pierdut demnitatea de oameni, nu mai ştiam ce-i ruşinea. În primele zile ale lunii septembrie am ajuns la destinaţie – raionul Şigarka, regiunea Tomsk.

– Cât adevăr este în expresia „Siberii de gheaţă”?
– Pentru prima dată am văzut zăpadă la început de toamnă, ne era foarte greu să ne adaptăm la clima de acolo. Locuiam într-o casă, căreia i se spunea „izba”. Aceasta era construită din lemn, avea o singură odaie şi un cuptor mare în mijlocul ei. În primul an mureau des copiii mici şi bătrânii, zilnic înmormântau pe cineva. Cadavrele erau îngropate în zăpadă, fiindcă nu se putea săpa pământul. Primăvara se făceau tranşee, unde se aruncau cei decedaţi… Când am fost deportată, eram gravidă – soţul era militar în armata română. Băieţelul născut a murit la un an şi şapte luni în Siberia, de bronşită. Nu am mai avut alţi copii. Cu ruşii de acolo, adică cu oamenii simpli, ne împăcam foarte bine, se purtau foarte frumos cu noi. În primul an, sătenii ne ajutau cu ce puteau. Toate lucrurile pe care le-am avut cu noi le-am „mâncat”, adică au fost schimbate pe cartofi. O căldare de cartofi era pentru noi cea mai mare bogăţie. Ulterior am primit în posesie un mic lot de pământ, de pe care am recoltat chiar în primul an 40 saci de cartofi. Doamne, ce bucurie am mai avut atunci! Am putut creşte un purcel, ba chiar în timpul războiului am trimis rudelor din Basarabia câteva colete cu cartofi uscaţi şi slănină.

– Aţi mai aflat ceva despre tatăl Dumneavoastră?
– Într-o zi am primit un răvaş din câteva cuvinte de la el în care se spunea că se găseşte la Ibdeli, regiunea Ural. Acolo a fost condamnat la muncă silnică pe un termen de cinci ani, dar după aproape patru ani de tăiat la pădure şi în rezultatul cercetărilor care au dovedit că nu a fost vinovat, l-au eliberat. Atunci ne-a găsit şi pe noi. Când a venit şi a bătut la uşa noastră noi nici nu l-am recunoscut – era slab, îmbrăcat într-o flanea murdară, încălţat în cizme de cauciuc, plin de păduchi, bolnav. Vreo două luni a fost între viaţă şi moarte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a venit în fire. Mama, însă, a decedat la vârsta de doar 55 de ani acolo, în Siberia. Peste câtva timp, ne-au eliberat şi ni s-a permis revenirea în Basarabia.

– Cum a fost revenirea la baştină?
– Revenind la Soroca, am văzut că sovieticii ne-au ocupat casa şi s-au făcut stăpâni pe ea şi pe toată averea noastră. Dumnezeu e mare şi ne-a ajutat să scăpăm şi de aceasta. Ni s-a întors casa, dar a fost nevoie de multe drumuri şi chinuri – tata a ajuns până şi la Moscova, de unde a primit un document, conform căruia ne-a fost întoarsă casa. Am vândut jumătate din ea, fiindcă nu ne puteam întreţine.

– V-aţi mai întâlnit cu soţul?
– Da, ne-am întâlnit peste foarte mult timp, el avea deja altă familie. Ne-am întâlnit, am plâns amândoi, aducându-ne aminte de tinereţe… Acum Doamne fereşte, tare-i greu de una singură. Nu am nici un ajutor de nicăieri. Pensia, în condiţiile de azi, nu-mi ajunge nici pentru foc. La noi, în Basarabia, cei care au avut de suferit de pe urma deportărilor sunt lăsaţi unul la unul cu toate problemele vieţii. Păcat or, am suferit pe nedrept…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.