Milionul sau Amintiri despre conacul cu parc din Țaul (I)

0

Mă numesc Natalia Grama și sunt de la Țaul, raionul Dondușeni, cândva județul Soroca.
Citesc Observatorul on-line, de ani buni locuiesc în Italia și-mi place foarte mult ceea ce citesc, îmi place mult cum luptați pentru revigorarea trecutului ținutului nostru. Zic al nostru, fiindcă până nu demult și noi, țăulenii, făceam parte din județul Soroca și mă interesează mult tot ce ține de acest oraș și astăzi. M-am gândit că, poate, v-ar putea interesa istoria creării parcului din Țaul, povestea boierilor ce au locuit acolo până la evenimentele nefaste din anii ’40, când au venit rușii, iar boierii și oamenii mai avuți din sat ori s-au refugiat, ori au fost deportați… Vă trimit o lucrare, un miniroman, „Milionul sau Amintiri despre conacul cu parc din Țaul”, scrisă de tatăl meu, Alexandru Grama, în vârstă de 89 de ani — care a apărut anul trecut în prima lui carte „Fântâna babei Ileana”. Această lucrare este o istorie mai romanțată a istoriei parcului, dar deloc inventată: tatăl meu a fost specialist pe spațiile verzi pe lângă parcul din Țaul timp de câteva decenii, cunoaște multe detalii din istoria conacului și parcului. În viața lui a cunoscut oameni care, la rândul lor, au cunoscut vechii boieri de la Țaul, iar cu agronomul care l-a ajutat pe arhitectul peisagist Vladislavski-Padalko la lucrările din parc, Iacob Voitov — a lucrat și tatăl meu — în ultimii ani de viață ai acestuia.

Când vorbim de Parcul din Ţaul, nu putem să nu amintim de conacul lui Pommer, iar când amintim de Pommer, vrei nu vrei, te gândeşti la parc şi la conacul ce îl domină. Oricine aude că vii de la Ţaul te întreabă imediat dacă încă mai este parcul. Îi răspunzi că mai este, şi uite că te duce gândul la cel care l-a creat şi la faptul că a ales să se oprească anume în satul nostru, care, după cum se ştie, nu este chiar în calea tuturor drumurilor. Apoi te gândeşti la cei care au trăit aici înaintea lui Pommer, cum erau timpurile şi cum s-a schimbat istoria. Şi dintr-odată simţi că te înfiorezi, asta doar pentru că ai atins cu gândul numărul anilor trecuţi de atunci şi până acum.

Împroprietărirea ţăranilor
Trecură aproape treizeci de ani de la reforma agrară din Basarabia, dar cei doi boieri, Butman de Katzman şi von Baselkoff, tot nu-şi luau ochii de la pământurile cu care au fost împroprietăriţi cei optzeci de ţărani din Ţaul. Fiecare familie de ţăran primise câte opt desetine de pământ. Greu le fuseseră ţăranilor la început, fără vite pentru muncile câmpului, fără inventar agricol şi fără multe altele, astfel încât în primii ani de după împroprietărire o bună parte din pământuri rămăseseră pârloagă. Dar în ajutorul ţăranilor veniră meşteşugarii din orăşelele megieşe Movilău, Secureni şi Edineţ. Într-un timp relativ scurt şi la preţuri bune, aceştia meşteriră pentru ţăranii noştri căruţe, pluguri, grape, sănii, la care fură înjugaţi bouţi tineri şi vaci. Doar câţiva ţărani aveau cai, cei care lucraseră la boieri ş-apoi au plecat. Alţi ţărani au ales să rămână la boieri ca argaţi şi nu au mai primit cele opt desetine. În vara unuia dintre aceşti ani de după împroprietărire, care părea să fie unul bun, aratul şi semănatul trecuseră cu bine, primăvara fusese bună, cu ploi domoale şi calde, iar grâul şi celelalte spicoase erau în floare. Dar iată că într-o noapte de iunie s-a așezat un omăt de vreo cincisprezece centimetri. Dimineaţa, ţăranii au ieşit îngrijoraţi în câmp. Nu era deloc lucru de şagă pe atunci. Din acele desetine de pământ se hrăneau şi se îmbrăcau familii întregi de ţărani. Alte venituri nu aveau. Mulţi dintre gospodari, speriaţi că zăpada le va îngheţa spicele, au luat frânghii lungi şi, întinzându-le de la un hat la altul şi trăgând funia întinsă de la un capăt al ogorului la celălalt, au scuturat astfel omătul de pe spice. La scurt timp, zăpada s-a topit. Cei care au scuturat zăpada n-au avut recoltă, deoarece, împreună cu omătul, au scuturat şi floarea de pe spice; cei care au lăsat însă zăpada pe spice, au avut recoltă bună. Au urmat şi alţi ani buni cu roadă multă, iar norocul ţăranilor era că aveau copii mulţi, buni de muncă şi harnici. În câţiva ani de la împroprietărire, au apărut o sumedenie de gospodari cu una ori două perechi de boi, cu multe vaci, porci şi păsări. Zadarnică le-a fost aşteptarea celor doi boieri ţăuleni, care au crezut că ţăranii nu vor putea lucra pământul şi se vor întoarce la ei cu pământ cu tot. S-a făcut însă că treburile moşierilor noştri au început să meargă din ce în ce mai rău şi mai rău. Braţe de muncă aveau tot mai puţine şi nu prea reuşeau să strângă recolta la timp, astfel încât au prins să dea pământul ţăranilor, ca să-l lucreze în parte. Iar aceştia îl lucrau până la al treilea ciocălău, adică două părţi din recoltă îi reveneau boierului, iar a treia parte — ţăranului. Iar cei doi boieri ţăuleni, ale căror moşii, pe vremuri, se aflau pe teritoriul satului, nu aveau nimic în comun între ei. Von Baselkoff, cel cu moşia în partea de răsărit a satului, era austriac, dar locuia în Basarabia de câteva decenii bune. Era de statură mijlocie, slăbănog, cu barbă şi o înfăţişare bolnăvicioasă. Nu construia nimic nou pe lângă casa boierească, era foarte zgârcit şi ducea o viaţă simplă; n-avea prieteni şi nu primea niciodată musafiri. Nu cheltuia bani şi strângea aur, în speranţa că, într-o bună zi, se va întoarce în Austria natală, părăsită încă din tinereţe. Moşia sa cuprindea o pădure de două sute şaptezeci de hectare, care există şi în prezent, o livadă de meri, câteva vaci, porci şi doi cai suri de o frumuseţe rară, pe care boierul îi înhăma la brişcă. La începutul Primului Război Mondial, guvernul ţarist a cerut populaţiei, dar mai ales nobililor, cai pentru front, solicitare la care von Baselkoff a răspuns sincer şi direct că „va da cai doar împăratului Austriei”, care în acel moment nu era prietenul ţarului rus, ci adversar de război. Aşa că von Baselkoff fu luat pe sus de către ureadnic şi dus din Ţaul de nu se mai auzi nimic de el…
Celuilalt boier, Vladimir Vasilievici Butman de Katzman, nu i se cunoştea originea, dar se ştia că era căpitan în retragere şi că moştenise averea de la tatăl său. Îi plăceau petrecerile cu mult vin şi jocul de cărţi. Astfel şi-a făcut o mulţime de prieteni printre boierii megieşi, dar şi din tot ţinutul Soroca şi chiar din ţinutul Hotin. Din cauza patimii pentru jocul de cărţi, unde boierul punea la bătaie mai multe zeci de mii de carboave, nici n-a avut timp să se însoare, rămânând holtei. Se zvonea că era amantul cucoanei de la Rediul Mare, care însă nu se vedea decât foarte rar pe la Ţaul. Poate din cauza tatălui ei prea sever, care, cică, era general.

În vara unuia dintre aceşti ani de după împroprietărire, care părea să fie unul bun, aratul şi semănatul trecuseră cu bine, primăvara fusese bună, cu ploi domoale şi calde, iar grâul şi celelalte spicoase erau în floare. Dar iată că într-o noapte de iunie s-a așezat un omăt de vreo cincisprezece centimetri. Dimineaţa, ţăranii au ieşit îngrijoraţi în câmp. Nu era deloc lucru de şagă pe atunci. Din acele desetine de pământ, se hrăneau şi se îmbrăcau familii întregi de ţărani. Alte venituri nu aveau.

Jocul de cărţi
Butman de Katzman organiza frecvent petreceri. Iar cei care îi păşeau deseori pragul erau câţiva boieri vecini, prieteni apropiaţi. Primul sosit la petrecerile boierului era chiar vărul acestuia, Boris Butman de Katzman, care avea o moşioară în satul vecin Plop. Venea cu o şaretă americană, trasă de un armăsar sur, tare vajnic. Era un bărbat de statură mijlocie, bărbierit după moda apuseană, adică nu avea barbă. Purta mereu un frac la modă şi un baston cu iniţialele familiei, cam scăpătate, de altfel. Era un mare amator de pocher şi de vinuri bune.Boierul Oganovici de la Mândâc era polonez de origine şi putred de bogat. Moşia lui includea un parc de vreo zece hectare, trei iazuri, o moară de apă, o livadă mare şi cavoul familiei. Era un om căruia nu-i prea ajungeai cu prăjina la nas, arogant şi răutăcios. Venea la Ţaul cu o brişcă trasă de doi cai bălani, mânaţi de un vizitiu cuminte şi tare vesel, care era obligat să i se închine cât mai des boierului, mai cu seamă în prezenţa altor boieri.De la Mândâc venea şi un alt boiernaş, unul Iorcaş, la fel polonez, dar nu era bogat ca vecinul său, Oganovici. Dimpotrivă, moşia lui număra doar câteva capete de animale, iar casa boierească era atât de veche şi de dărăpănată, că se minunau chiar şi argaţii lui cum de nu se risipeşte în toate părţile. Dar asta nu-l încurca pe Iorcaş să fie mereu binedispus, căci boierul, care era un bărbat înalt şi smolit, avea mereu zâmbetul imprimat pe faţa lui rumenă. Venea la Ţaul pentru a-şi înveseli prietenii de pocher cu glumele sale, dar mai ales pentru a bea şi a mânca pe cheltuiala altuia. De la Târnova sosea boierul Antonevici, despre care se spunea că era armean, însă mulţi se cam îndoiau de asta. Mai degrabă părea să fi fost unul de-al locului. Era un bărbat frumos, cu părul negru, purtând mustăţi şi favoriţi. Avea un corp bine legat, în ciuda faptului că era trecut de cincizeci de ani. Ţinea o crescătorie de cai de rasă, cu care participa la expoziţiile şi târgurile de la Soroca sau Movilău. Îi plăceau caii şi călăria atât de mult, încât pe seama lui chiar şi prietenii făceau glume: se spunea că uneori dormea călare pe cal. Se vorbea că la curtea boierului, cu ocazia jocurilor de cărţi, ajungeau şi ceva bani falşi, aduşi pe ascuns din Austria de un negustor mai șmecher. Acesta i-i ducea boierului de la Fântâna Albă, sat de pe lângă Edineţ, care, mai apoi, îi împărţea cu Butman de Katzman. Erau bancnote de o sută de carboave, care păreau adevărate, doar că împărăteasa Ecaterina de pe ele era cam palidă la chip. Butman de Katzman era unicul care ştia de bancnotele false din casa lui şi le scotea din ascunzătoare doar când avea invitaţi la pocher mai bogaţi şi era sigur că n-o să-i mai întâlnească şi altă dată. Cu prietenii şi vecinii era loial. Mare forfotă mai era la curtea boierească din Ţaul când se adunau toţi boierii să meargă la vânătoare, şi mai ales atunci când venea şi cucoana din Rediul Mare. Dar degrabă afacerea cu banii falşi se dezumflă şi boierul nostru iar se trezi la strâmtoare cu banii. Ca să-i ajungă parale pentru petreceri, partide de vânătoare, pentru bucatele gătite de bucătăreasa Dunea, dar mai ales pentru jocul de cărţi, Butman de Katzman mai împrumuta bani de la banca din Soroca. Dar banca era mică şi nu-l putea îndestula pe Butman de Katzman, care hojma avea nevoie de bani. Aşa că boierul nostru a ajuns hăt până la banca din Movilău, al cărei proprietar era un evreu bogat pe nume Oizir Dimant. Bucuros că şi-a făcut un client nou în persoana boierului Butman de Katzman, bancherul i-a împrumutat acestuia întreaga sumă de care avea nevoie. Boierul i se părea o persoană serioasă, care împrumuta bani pentru nevoile moşiei. De la această bancă boierul a ridicat foarte mulţi bani, se vorbea atunci de vreun milion de carboave! De întors banii nu-i întorcea, fiindcă moşia îi era în prag de faliment. Cu toate că fusese avertizat de mai multe ori de către Oizir Dimant să întoarcă creditele, dar el nimic! Tăcea. Văzând că boierul nu-i răspunde la avize şi nici la bancă nu mai vine, se hotărăşte bancherul să-i facă o vizită, să meargă la Ţaul. Într-o caretă trasă de patru cai, cu zurgălăi la hamuri, îşi făcu apariţia în sat Oizir Dimant în persoană şi se duse drept la conacul boierului, pe care-l găsi într-o stare jalnică. Negăsindu-l pe boier aici, merse la primărie, unde îi porunceşte unui gardist să i-l scoată şi din pământ. Peste ceva timp, iată că gardistul îl aduce pe boier.
– Cine eşti de îndrăzneşti să mă deranjezi?, făcu boierul pe un ton vădit de harţă.
– Cum aşa, Vladimir Vasilievici, holbă mirat ochii bancherul, sunt Oizir Dimant, cel care v-a împrumutat cu bani!
Acesta prinse a scoate dintr-o geantă hârtiile doveditoare ale creditului şi le puse dinaintea boierului, când deodată boierul începu a răcni ca un smintit:
– Despre ce fel de credite vorbeşti? Eu nu m-am împrumutat de la nimeni şi nu voi da nimănui nici măcar o copeică! Cară-te de aici cât e lucru cu cinste!
– Ah, de acesta-mi sunteţi, Vladimir Vasilievici?, făcu bancherul, simţind că-i clocoteşte sângele în tâmple. Să ştiţi că nu-mi scăpaţi aşa uşor. Pentru banii şi dobânzile pe care mi le datoraţi vă voi lua tot: conacul, pământurile, vitele… chiar şi lingurile!
Auzind toate acestea, Butman de Katzman, înfuriat la culme, scoate într-o clipă revolverul şi trage în evreu. Oizir Dimant cade jos mort, boierul nu putea greşi: distanţa dintre ei era doar de vreo câţiva metri. Toate astea se întâmplau cam prin anul 1893, iar în acele timpuri evreii nu prea erau iubiţi şi stimaţi, poate şi din cauză că majoritatea lor erau bancheri şi negustori, mereu având bani ca să cumpere orice, marfă sau datorie, cu bani puţini. Se spune că, atunci când trecea un evreu pe drum, copiii fugeau de ei, iar bătrânii nici nu-i salutau.La puţină vreme după cele întâmplate, boierul nostru a fost scos basma curată pe motiv că în momentul săvârşirii omorului era bolnav de cap. Iar evreul a rămas să zacă mort la primărie, până au fost anunţate fiicele acestuia, care au venit în grabă şi l-au dus cu ele, fără să scoată o vorbă. Cum ziceam şi mai sus, evreii nu aveau nicio cinste în acea perioadă şi fapta netrebnică a boierului a fost curând dată uitării. Înglodat de-a binelea în datorii, Butman de Katzman scoase moşia de vânzare, ajungând să le-o propună şi ţăranilor din sat. Astfel că se făcu o adunare mare în sat, unde boierul le spuse ţăranilor:
– Mujicilor, le vorbi Vladimir Vasilievici, am de gând să vând moşia. Cât mai repede. Dacă o cumpăraţi cu toţii, las mai ieftin pământul!
Ţăulenii parcă-parcă erau gata să cumpere pământul, când iată că sare unul Vasile Grama, poreclit Tihop, şi zice:
– Măi oameni buni, parcă nu l-aţi cunoaşte pe cuconul Vladimir! Eu zic să nu-i cumpărăm pământul.
Cine ştie ce înşelăciune pune el la cale. Avem noi spatele şi banii lui ca să umblăm pe la judecată să-i descâlcim blestemăţiile şi să ne căpătăm banii înapoi?
Au stat ţăranii un pic de vorbă la adunare, s-au gândit la cele auzite şi s-au despărţit fără să mai cumpere pământul.
Însă Butman de Katzman nu se lăsă bătut. Se apucă să dea anunţuri de vânzare a moşiei la diferite ziare, la cele de gubernie şi chiar la un ziar important din Sankt-Petersburg. Scria despre clima blândă a Basarabiei, despre peisajul frumos şi smerenia populaţiei băştinaşe. Toate erau bune tare, numai de s-ar îndura careva să dezlege punga.

Butman de Katzman organiza frecvent petreceri. Iar cei care îi păşeau deseori pragul erau câţiva boieri vecini, prieteni apropiaţi. Primul sosit la petrecerile boierului era chiar vărul acestuia, Boris Butman de Katzman, care avea o moşioară în satul vecin Plop. Venea cu o şaretă americană, trasă de un armăsar sur, tare vajnic. Era un bărbat de statură mijlocie, bărbierit după moda apuseană, adică nu avea barbă. Purta mereu un frac la modă şi un baston cu iniţialele familiei, cam scăpătate, de altfel. Era un mare amator de pocher şi de vinuri bune.

Bastonul lui Pommer
Şi iată că ziarul fusese citit, din întâmplare, de către soţia bancherului Andrei Pommer, care, într-o dimineaţă ceţoasă de iarnă, descoperi anunţul cu pricina, sorbind câte puţin din ceaşca de ceai. Împlinise de curând patruzeci de ani, dar încerca să nu se gândească la faptul că mai mult de jumătate din viaţa trăită a petrecut-o în monotonia casei de pe Neva ori din capitala nordică a Rusiei, cum le plăcea ruşilor să numească Sankt-Petersburgul. Amărăciunea cea mare totuşi i-o provoca sănătatea, care i se şubrezise văzând cu ochii. Avea tot mai des crize astmatice, iar doctorii nu se osteneau în a-i recomanda tratamente, dacă nu chiar să se mute în zone cu o climă mai caldă şi mai puţin umedă decât cea a capitalei. Ce bine ar fi fost să fie aşa, dar cu Andrei Iakovlevici nu prea avea de ales. Şi nu că i-ar fi fost rău la Petersburg, dimpotrivă: ducea o viaţă împlinită şi plăcută cu soţul ei, bancherul. Numai că Andrei Pommer era mai mereu ocupat cu banca lui, iar ei nu-i rămânea decât să se plictisească în casă citind ziarul din scoarţă în scoarţă.
Seara, în timp ce cinau, cucoana Alexandra îi puse soţului ziarul în faţă.
– Ce părere aveţi, Andrei Iakovlevici?, îl întrebă cucoana, arătându-i anunţul despre vânzarea moşiei ţăulene.
– Mdaaa… N-ar fi o idee rea, ş-apoi nici preţul nu este mare, din contra! Aş fi dispus s-o cumpăr, căci văd că sunteţi încântată, doamna mea… Cunoaşteţi locurile?, zâmbi bancherul pe sub mustaţă, fixându-şi soţia, care se luminase brusc la faţă.
Alexandra ori Alexandrina, cum i se spunea acasă, nu avea nevoie ca cineva să-i povestească despre clima ori peisajele din Basarabia. Era basarabeancă de naştere, iar copilăria, adolescenţa şi-o petrecuse la curtea tatălui ei iubit, fiind una dintre fetele boierului Ioan C. Bogdan din Cuhureştii de Sus, familie de boieri de viţă, dar şi cu sufletul mare, care stăpânea acest sat încă de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, unde pe parcursul anilor au construit, pe banii lor, o şcoală, o moară, o fabrică de cărămidă, au reparat biserica cea veche şi au înălţat una nouă, din piatră.
– Sunt nişte locuri minunate, Andrei Iakovlevici! Când eram doar o copilă la curtea tatălui meu, am trecut prin părţile acelea, înspre Dorohoi, la nunta unei rude de-ale noastre, răspunse cucoana Alexandrina cu faţa radioasă.
– Cumpărăm moşia!, anunţă bancherul şi se ridică de la masă.

Andrei Iakovlevici Pommer se bucura şi el în sinea lui. Era o bună ocazie de a scăpa de larma obositoare a capitalei ş-apoi visa la un loc liniştit la ţară, unde să se mute atunci când va fi pensionat. În Basarabia a fost de puţine ori, la Cuhureştii de Sus, împreună cu soţia sa. Spre mirarea acesteia, îi destăinui plăcerea vieţii de la ţară, dar mai ales pofta de a asculta forfota satului. Poate tocmai din cauză că venea de la Odesa, dintr-un oraş gălăgios şi frenetic, iar mai mult de jumătate de viaţă era legat de oraşul rece şi impozant de pe Neva. Despre Pommer se ştia că se trăgea dintr-o familie bogată din Odesa, că era grec de origine şi se mai zicea că s-a îmbogăţit nespus de mult furând din banca la care lucra. Cât de adevărat era acest lucru, nimeni nu putea şti, doar că spuneau unii, şi printre aceştia era servitorul lui devotat — Piotr, care venise cu el de la Sankt-Petersburg şi care-l urma pretutindeni, că bogăţia lui Pommer se trăgea de la un baston.  Cică, Pommer moştenise un baston de la un unchi dinspre mamă, bancher şi el la Odesa. Iar bastonul cu pricina era gol pe dinăuntru, avea un mâner de aur care se înşuruba la nevoie, încât puteai să strecori în bastonul gol hârtii de valoare sau chiar câteva monede de aur. Nu putem şti astăzi dacă bastonul cela a fost folosit sau ba în scopuri necinstite, doar că Piotr, servitorul de încredere al lui Pommer, zicea că deseori îl vedea pe stăpânul lui cum, întors acasă de la bancă, se închidea imediat în cabinetul său personal şi nu ieşea de acolo decât foarte târziu. Nimeni nu ştie cât de adevărată este povestea cu bastonul. Se cunoaşte doar că Piotr, servitorul bancherului, era un om foarte bârfitor, iar stăpânul său, la momentul citirii anunţului cu vânzarea moşiei de la Ţaul, era deja putred de bogat. Odată luată hotărârea de cumpărare a moşiei, Pommer îşi trimise administratorul la faţa locului, care-i confirmă că moşia este de vânzare şi încă cu mare grabă. În anul 1895, moşia lui Butman de Katzman, sau ceea ce mai rămăsese din ea, fusese cumpărată de către Pommer. Construcţia conacului lui Pommer porni la început de secol XX, după ce acesta hotărî să mai cumpere nişte pământuri în partea de sud a satului, de la ţărani sau micii proprietari locali. Mai întâi s-a început cu clădirea de reşedinţă, care era zidită din piatră şi cărămidă, după care urmau şi celelalte acareturi. Conacul a fost înălţat foarte repede, de se minunau ţăranii când se întorceau seara de la muncile câmpului:
– Măi, da’ se silesc tare boierii iştia, măi, făcea câte unul, oprindu-se în preajma şantierului.

(Continuare în edițiile viitoare ale ziarului „Observatorul de Nord”)

autor: Alexandru Grama

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.