Dumitru Matcovschi: “Să fim ce-am fost odată”

0
153

Cea mai mare comoară pe care o deține Soroca sunt oamenii pe care i-a dat. Pământul nostru a “născut” multe personalități, nume sonore în diverse domenii, fără de care istoria Țării ar fi fost poate alta. Soroceni sunt peste tot, cutreieră țările și continentele, dar dorul de Cetate nu-i lasă. Acum zece ani am hotărât să provocam la discuție mai mulți soroceni stabiliți în afara granițelor ținutului natal – printre care și pe scriitorul academician Dumitru Matcovschi, născut în Vadul lui Rașcov din fostul județ Soroca.

 – Nistrul v-a legănat copilăria, ca și pe a noastră, a sorocenilor, amintirile din copilărie “vă chinuie”? Sunt frumoase?

– Sunt cele mai frumoase. Şi mă chinuie, așa e, pentru că a rămas la vad casa părintească de-a nimănui. La Vadul-Rașcov, comuna mea natală, care altădată, demult, eu când m-am născut Vadu-Rașcu se numea, ne-au rusificat mai târziu, după “eliberarea” stalinistă. Multe, foarte multe amintiri nu se uită, pentru că aceasta e copilăria, de neuitat. Oricum, în romanele mele, dar și în toată opera, eu vin acasă, cred că Nistrul a fost și rămâne vadul memoriei, vadul istoriei noastre naționale.

– Totuși, cea mai mare parte a vieții în Chișinău ați petrecut-o. Și cine sunteți acum, sorocean sau chișinăuian?

– Sunt basarabean, Basarabia e una și la Soroca, și la Chișinău. O numesc, eu unul, Mărgioara. E mai aproape nu știu cum de sufletul meu, îmi amintește mereu de cântecul popular “La Nistru, la mărgioară”. Este locșorul meu sfânt, cuibușorul meu de dor, am scris cântece și pentru Chișinău, dar și pentru baștina mea.

– Dacă e să rămânem la copilărie, ce doreați să deveniți atunci, demult?

– Sincer, nu mă gândeam “să devin”. Să cresc, să fiu ca tata, ca bunicul Toader, atât, pe celălalt bunic, Anton, nu-l cunoșteam, trecuse în veșnicie. Copilăria mea a fost nu știu cum de la început matură, m-am născut cu un an înainte de începutul marii conflagrații, odată cu pactul “Molotov-Ribbentrop”, condamnat am fost, așadar, la moarte de la naștere. Îmi amintesc doar vuietul motoarelor, avioanele aud cum zboară, bombardează, mama, sărmana, cu noi de mână, căuta un loc mai dosit și astfel copilăria mea în război s-a maturizat, în foamete… Voi, tinerii de azi, nu știți prin ce au trecut părinții, bunicii voștri, foarte bine că nu știți, să nu dea Domnul să înceapă din nou lumea a se bate la război.

– Reveniți la baștină. Cred, rar, nu-i așa că sunteți” bolnav de dor”, undeva am citit o mărturisire a poetului Dumitru Matcovschi…

– Este a mea împerechere de cuvinte, bolnav de dor, sunt sigur însă că noi, basarabenii de la mărgioară, toți suntem bolnavi de dor, dorul, după mine, e cea mai frumoasă moștenire a basarabeanului. Au trecut ani însă, s-a întâmplat cu mine ce s-a întâmplat, am intrat în pământ până la gură aproape, astăzi mi-e greu să mă deplasez, dar acasă, la vad, mai vin, de Paștele Blajinilor întotdeauna, dar și primăvara, toamna la școala din sat, liceu teoretic ce numele meu poartă. Am și o soră în sat, șefă de studii a fost…

– Acum câțiva ani cineva dintre autoritățile locale ar fi zis că în curând cântecul „Astă vară la Soroca”, care vă aparține, se va învechi, or… va ajunge ca mâine și la noi trenul. Cum vă uitați la cenzorii noștri, vom ține cont?

– Soroca e frumoasă fără tren, eu așa am cunoscut-o și cântecul va rămâne în prima variantă. Poate, cine știe, voi scrie alt cântec atunci, dacă voi ajunge ziua ceea să o trăiesc.

– Ce v-a inspirat să scrieți aceste versuri?

– Soroca. Este vechea noastră Cetate. Este așezată pe malul drept al Nistrului, este localitatea care a cunoscut marele nostru trecut, din Soroca la Tighina, din Tighina la cetate, numai inimi, numai inimi, numai inimi îngropate…

– Mai aveți poezii inspirate de vechiul ținut al răzeșilor soroceni?

– Mai am câteva cântece, dar mai am și câteva „coruri” în poemul dramatic „Ioan Vodă cel Viteaz”. A vorbi de Basarabia, fără a pomeni de Soroca, este imposibil, ar fi o crimă: care Nistru fără Soroca și care vatră neaoșă română?

– Recent la Soroca a luat ființă teatrul „Veniamin Apostol”, primul spectacol a fost montat după piesa dramaturgului Matcovschi – „Cântec de leagăn pentru bunici”… N-ați venit la premieră…

– Nu de aceea că n-am vrut, pur și simplu nu mi-au permis medicii, erau insuportabile căldurile, eu și fără drum prin arșiță mă înăbuș, nu-mi ajunge aer. Îmi pare foarte rău că n-am venit, mai-mai-mai să risc, m-am întristat rău că nu vine la Soroca nici un tren, îmi părea nelalocul lui și cântecul anapoda îmi părea.

– Ne-ați îndemnat să ne bucurăm cu poezia din “Abecedarul” – de viață, de prieteni, de frați, de numele pe care-l purtăm… Maestre, care au fost și mai sunt bucuriile dumneavoastră de-a lungul anilor?

– Viața și scrisul. Oricât de grea ar fi, viața e totul, dor, lumină, cântec, mamă, tată, frate, soră, limbă, datină, luptă. Apropo, lupta e frumoasă, mai frumoasă e și moartea când mori pe altarul Patriei. Nu sunt vorbe mari, sunt adevăruri adevărate, omul care-și trăiește viața cerșind pâine de saț este un rătăcit, un om de nimic, un fel de umbră sumbră. Dar… Nu vreau să uit și de copiii mei, de familia mea, de Alexandrina, fără ei nu eram decât un cineva, un anonim, dintre cei „mulți și proști”. Familia e totul, ce moldovean basarabean să nu țină la ai săi, la neamul său, la graiul său, la istoria neamului? „Comuna de aur” ne-a înstrăinat, ne-a dus în Siberia, ne-a “măturat” podul casei în anul 1947… Și totuși, am rezistat, nu? Pentru că suntem basarabeni de la mărgioară, pentru că suntem bolnavi de dor, pentru că Nistrul întotdeauna a fost râul casei noastre părintești.

– Cărțile vă sunt citite, poezia se cântă, dramaturgia se montează, să fie acesta apogeul fericirii și al împlinirii?

– Ho, țară! Scriitorul, creatorul de frumos, numai și numai, și numai la masa de scris poate fi “în apogeul fericirii”. Când arde, caută și mai ales găsește “cuvântul ce exprimă adevărul”. Procesul creației aici, la masa de scris, începe și aici se sfârșește. Astfel spus, munca este bucuria mea cea mare, căutările, nu e scriitor care nu e conștient de valoarea operei sale. De obicei toți, dar toți mâzgâlitorii de hârtie sus și tare susțin că sunt geniali, „clasici vii”, or nici marii scriitori ai lumii, se întâmplă, nu-și permiteau să fie obraznici, cum își permit scribăreții de azi și de totdeauna. Repet, scriu și scriu, și scriu, și scriu… unde mă prinde vremea, masa mea de scris „spânzură-n abis, dar mi-e teamă mie numai de hârtie: hârtia ce-a fost odată negrită de neagra mână, peste-un veac sau peste două tot așa va să rămână, că nici flacăra n-o prinde și nici lutul n-o încape, și nici apa n-o cuprinde cu tot plumbul ei de ape”. Cu alte cuvinte, scrisul nu e numai un dar, e și un blestem, cel puțin pentru mine, deși… la masa de scris eu sunt biruitorul, nu învinsul, la masa de scris dăruitul de har stă de vorbă cu Dumnezeu, scrisul e și rugăciune până la urmă, crez, tatăl nostru, psalm.

– Suntem în criză economică, politică și… de moralitate. Care dintre ele credeți că e cea mai gravă pentru poporul nostru?

– E mare de tot această întrebare, e grea de tot, să răspund în treacăt la ea mai că n-aș vrea, e nevoie să punem degetul pe rană, e nevoie să spunem lucrurilor pe nume, să nu vânturăm cuvintele pe vânt… Au trecut douăzeci de ani ca douăzeci de zile, suntem independenți? După mine, nu. Suntem cei care am fost. Slugi la dârloagă. Armata de ocupație a ocupat și Tighina, nu doar Transnistria. Dincolo de ocupație însă criza de moralitate ne va pierde, ai noștri, conducătorii așa-zișii, deputații, micii funcționari, șefi și subșefi, sunt avizi de bani și de avere, sunt lacomi, sunt certați cu morala, sunt pur și simplu niște hoți de drumul mare. Nu e prea dură sintagma, de douăzeci de ani Basarabia furată e, trădată mereu, pot aduce exemple, nume concrete, dar… ce rost ar avea? Oameni fără bun-simț, oameni aduși de apă, aruncați sus, pe creasta valului, în fotolii mari, bine plătiți, în timp ce omul pământului tei de curmei leagă, umblă prin Europa cu mâna întinsă. Criza economică urmare a nelegiuirilor e, criza de moralitate ține de buna noastră creștere, de cei șapte ani de acasă, de lăcomia canibalică a impostorului democrat așa-zis. De unde democrație în Republica Moldova? Nu există. Regimul comunist al generalului Voronin antidemocratic a fost, comunismul și democrația sunt noțiuni contradictorii. Iar actuala putere încearcă marea cu degetul. Scurt pe doi, avem nevoie de personalități, avem nevoie de oameni cu principii de viață, cu inimă de om și suflet de pâine caldă. Azi în Basarabia mor de mult suflet doar bătrânii părăsiți, copiii, invalizii, frații, surorile noastre mor umilindu-se prin Europa, cerșetori, brațe de muncă. Puterea de la Chișinău, veche și nouă, și-a bătut, își bate joc de oameni, decorându-și „echipa de făcut zgomote”, subalternii, rudele, prietenii, cunoscuții. Această moștenire ne-a lăsat-o URSS, lașul din umbră este plodul „învățăturii leniniste”, altfel nu putem gândi, oameni vechi suntem, para mălăiață așteptăm înainte, votăm în unanimitate pentru Bodiu, Brejnev, Stalin, Hrușcev, Cernenco. Vorbele mele nu sunt supte din deget. Eu am absolvit istoria, ziceam, eu cunosc lucrurile în afund, cine i-a votat pe ciracii lui Voronin, nu „iubitul meu popor”? Morala, repet, morala ne face festa, ne face cruce nalersa, antihriști, „bezbojnici”, este un mare păcat, este o crimă, or… cum să ajungă peste noapte unul, Pasat, care a fost șef al KGB-ului, cum să ajungă să ceară introducerea religiei în școli? Mitropolitul Vladimir îl susține, oare chiar nu se gândesc acești doi mohicani la esențe: cine va preda religia, s-au popit, au devenit „fețe bisericești” oameni întâmplători, șoferi, brigadieri, studenți, șefi de club, cârciumari, ca în țara lui Papură–Vodă… În sfârșit, lumea este cum este și noi suntem ca ea, un fel de strânsură, un fel de colhoz, un fel de statui de ghips, figure de ceară, frunți plecate. Când vom fi stăpâni la noi acasă? Când îi vom da cezarului ce e a cezarului? Când totuși cel mai bun cernoziom din lume, pământul Basarabiei, va rodi aur? Omul se luptă cu omul și biruie omul. E omenește să fie așa. Or, pe malul Nistrului, dar și pe malul Prutului, azi, nu se trăiește, se moare, legislativul moldovenesc votează legi pentru hoți, antihriști, bandiți, ci nu pentru sufletul bun la toate. De douăzeci de ani Basarabia furată e, vândută, scoasă la mezat, de care suveranitate să mai vorbim, de care libertate? Apropo, libertatea se cucerește numai și numai cu sânge, pe degeaba nimeni nu ți-o dă, nu mai este istoria profesoara vieții?

Îi îndemn pe cititorii „Observatorului de Nord” să mediteze asupra acestor vorbe pe care Bălcescu le-a spus, nu eu. Uităm să fim codru de inimi fierbinți, uităm să fim bărbați, soldați, frați ai pământului. Nu se poate!

– Ați fost numit și Don Quijote basarabean, cu ce mori de vânt v-ați mai lua la luptă?

– Cu minciuna, cu lăcomia, cu viclenia, cu escrocheria, cu lașitatea. În altă ordine de idei, apără-ne, Doamne, de cel viclean, în Tatăl Nostru este această vorbă, nu descoperim America, la noi însă, în Republica Moldova, viclenia, virtute avea să ajungă, din cei patru președinți moldovenești, nici unul, după mine, nu a meritat să fie „șef de stat”, mai mult, nici șefi de gară nu au meritat să fie. Să ne alegem, așadar, conducătorii, să nu votăm pe cine vor ei, puterea, poziția fiecărui cetățean contează. Avem nevoie de oameni care sunt capabili să-și primejduiască viața pentru adevăr. Avem nevoie de oamenii adevărului. Cu jumătăți de măsură deșertăciunea pulbere ne va face.

– Să vorbim un pic și despre politică. Decretul președintelui interimar, cel cu ziua de 28 iunie, nu a fost întâlnit cu urale de clasa politică, părerea dumneavoastră vizavi de… adevăr?

– Este un decret întârziat cu douăzeci de ani, dar necesar. Clasa politică are interese, are pete pe mâni și pe conștiință, nu are curaj, profitoare e, Moscova conduce Republica Moldova, mai rău e că și moldoveanul basarabean încolo se uită, „lucoarea vine de la răsărit” și azi rușine, mare rușine să nu-și cunoască istoria țării cei mari și tari? De ce să-i respectăm atunci, de ce să-i alegem, de ce să-i purtăm pe brațe? Pactul „Molotov–Ribentrop” criminal a fost și a mai rămas, iată, slugi la dârloagă nu putem fi, or în constituția noastră nu sunt puse accentele, ca și cum am fi căzut din pod aici și acum. Ghimpu, vreau să zic, are dreptate, are curaj, are predecesori, are frați și surori, are țară în sfârșit, cei care au protestat, l-au acuzat, au negat adevărul adevărat – nu au nimic, rămân prizonieri ai comunismului dezvoltat, nu vreau să le spun târâtori, deși… cât să mai umblăm cu capul în jos, cât să facem din negru alb și viceversa? Mi-e teamă că mâine-poimâine ai noștri, mohicanii, vor închina palma de pământ dintre cele două ape „jandarmului Europei” pentru totdeauna. Se va trezi din somnul cel de moarte Basarabia? 28 iunie, în istoria lumii, zi neagră e, omenirea toată acuză pactul neghiob, în Republica Moldova cei cu pâinea și cuțitul mai catolici decât Papa sunt, vor vota veniții de aiurea pentru ei și cei care tânjesc după vechiul regim. Sunt mulți, foarte mulți, ne facem de râs și de ocară, unde sunt azi republicile baltice și unde suntem noi? Și ele au fost ocupate atunci, după 28 iunie. Acolo însă, în republicile baltice, oamenii au mândrie de neam, au istorie, datină, verticalitate.

– Cum credeți că ar fi fost viața noastră fără acest pact?

– Mult nu s-ar fi schimbat, războiul este răul cel mai rău, avea să împartă lumea războiul, biruitorii își puteau permite orice. Tocmai de aceea să nu dăm vina pe Ghimpu sau pe altcineva. Ghimpu măcar mai poate plânge, noi, se pare, nu mai putem, noi vedem în față blidul cu linte, ne vom înfrăți și cu dracul, ca să trecem puntea, atât …

– Și tot conducătorii vor fi de vină?

– În primul rând ei. Înseamnă mult, foarte mult un om deștept, luminat, curajos. Curajul este o categorie morală. Orișice dictatură cu oamenii de curaj luptă, cu adevărul mai bine zis, cu sfânta sfintelor. Noi acolo rămânem, în comunism, sub dictatură, „capul plecat sabia nu-l taie”, aceasta ni-i linia de conduit, ne umilim, ne înjosim în fața călăului, până când? Treziți-vă, morți, din morminte. Predecesorii noștri purtători de nume au fost. Trăim cu capul în jos, de ce? Murim în genunchi și-n coate, de ce? Morile mele de vânt neprietene sunt, dușmane.

– Basarabia și basarabenii de pretutindeni au fost cu dumneavoastră în clipele de suferință, după așa-zisul accident rutier din primăvara anului 1989, ați mai aflat detalii între timp, totuși ce s-a întâmplat atunci?

– Eu nu mai vreau să vorbesc despre acest caz, am cerut în câteva rânduri să-mi fie pus la dispoziție dosarul de la securitate, nu mi-a fost pus, o mână spală pe alta, omul negru trăiește aici și acum, de care libertate mai poate fi vorba, de care democrație, de care independență? Sunt sigur, nici comisiei create de Mihai Ghimpu dosarele securității nu i-au fost puse, toate, la dispoziție. Totul e minciună în „țărișoară”, totul e bluf, totul e împotriva bunului-simț. Interesul poartă fesul. Chiar și unioniștii au prefăcut ideea în sursă de profit. Cine au ajuns primii în România, după 1990? Totuși, cine? Eu n-am ajuns nici azi. Eu rămân basarabean de la mărgioară, am locuit atunci la porțile orașului, locuiesc și azi acolo, deși tare aș fi vrut să am o cocioabă la sol, măcar ca Ion Creangă, bătrânul humuleștean. O mână spală pe alta. Eu nu mă plâng. Eu pun degetul pe rană. Sunt scriitor, nu sunt om politic. Îmi iubesc Patria, limba, istoria, datina, stirpea, nu am voie? Familia mea, rudele mele, din păcate, numai probleme au avut și au cu mine.

– Adică?

– Adică oamenii sunt oameni, vor să cânte, să petreacă, să trăiască în pace și înțelegere, eu însă le complic viața, soția a fost alături de mine atunci, în 1989, nu mai eram azi, dacă nu ar fi existat Alexandrina, copiii sunt buni, au plecat de acum pe la casele lor, am rămas doi bătrâni acasă, eu la masa de scris, iar Alexandrina purtând pe umeri povara gospodăriei… Viață cusută cu ață.

– Ce scrieți acum?

– Versuri, publicistică, încerc să montez niște spectacole de teatru, să revin la câteva piese vechi, este aproape imposibil, azi nu avem teatru mare în Basarabia, nu avem dramaturgie, cai verzi de pe pereți se montează la Chișinău, ca să montezi o dramă, o tragedie, este nevoie de bani, cunoștințe, cunoscuți, prieteni, „tovarăși”, eu sărac și singuratic, așa am fost întotdeauna, cu dușmanii nu stau la taifas.

– Despre ce v-ați dori să scrieți?

– Despre omul de azi, străin la el acasă, rob ca toți robii, sărac, bolnav, abandonat pe malul Nistrului …

– Un mesaj pentru soroceni, vă rog …

– Să fie basarabeni, să nu arunce cu pietre în soare, să nu se închine venitului de aiurea, să nu uite nici pentru o clipă că Soroca a fost și… n-a mai rămas cetate, în sensul mare al cuvântului, să țină la neam, să vorbească limba română, să-și cunoască istoria, să nu cedeze în fața vicleanului și mai ales luptători să fie. Lupta vieții continuă. Ne vom alege prietenii, oamenii sunt buni și răi, vă cuprind și vă sărut, dragii mei consângeni.

Observatorul de Nord, iunie 2010

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.