Cetatea Soroca: ce au descoperit cercetătorii încă acum un secol?

0
148

În anul 1875, din iniţiativa principelui Carol I al României, lua fiinţă la Bucureşti Societatea Geografică Română, menită să cerceteze şi să popularizeze înfăţişarea întregului teritoriu locuit de poporul român. Alături de istoria artei şi, fireşte, de meseria armelor şi politică, geografia a reprezentat pentru principele de Hohenzollern-Sigmaringen, ajuns monarh ereditar al Principatelor Unite/România, o preocupare statornică. Marea realizare a Societăţii Regale Române de Geografie a fost, alături de Buletinul său anual, tipărirea la cumpăna secolelor XIX şi XX a Marelui dicţionar geografic al României, sub conducerea generalului Constantin Brătianu, a lui George Ioan Lahovary şi Grigore Tocilescu.

Comitetul de coordonare al Dicţionarului a socotit necesar să iniţieze şi publicarea dicţionarelor geografice ale provinciilor române din afară de Regat. Şi astfel a apărut, simptomatic, la 1904, cel dintâi – Dicţionarul geografic al Basarabiei, datorat profesorului Zamfir Arbore, revizuit de Grigore Tocilescu, colonelul Iannescu şi G. Ionescu-Gion, tipărit sub îngrijirea lui George Ioan Lahovary. El avea să fie urmat, la 1908, de Dicţionarul geografic al Bucovinei. Dicţionarul geografic al Basarabiei consacra firesc o voce și Sorocăi, punând în circulaţie cunoscuta tradiţie care atribuia construcţia cetăţilor Moldovei genovezilor, inclusiv a celei de aici, şi afirmând reconstruirea şi întărirea sa de către Ştefan cel Mare.

Mai mult, este avansată ipoteza existenţei cu câteva secole înainte de Hristos a coloniei greceşti „Olhionia“, precedată şi ea de o cetate getică „Sergidava“, de la un Sergius, în preajma căreia şi-ar fi stabilit apoi genovezii factoria. Evocând luptele ce s-au dat lângă
zidurile sale, în care românii s-au confruntat cu polonii, turcii, tătarii şi cazacii, Zamfir Arbore ajunge la date mai pozitive abia de la sfârşitul domniei lui Vasile-Vodă Lupu, pentru a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi veacul al XVIII-lea.

În anul 1892 lua fiinţă Comisiunea Monumentelor Istorice a Regatului României, după mai bine de 30 de ani de tatonări în domeniul trecutului monumental al poporului român, ilustrate cu precădere de figura lui Alexandru Odobescu. Acestuia şi regelui Carol I li se datorează conexiunea cu şcoala franceză de cercetare a monumentelor, cu Prosper Mérimée şi Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc şi întemeierea, la 1874, a Serviciului de restaurare, condus de André Lecomte de Nouy. Dar organizarea temeinică a Comisiunii Monumentelor Istorice s-a realizat abia în primul deceniu al veacului al XX -lea, sub impulsul regelui Carol I, când la conducere a fost numit Ioan Kalinderu, pitorescul dar eficientul administrator al
Domeniilor Coroanei.

Totodată, din anul 1908, pe lângă administraţia Casei Bisericii, a apărut, în splendide condiţii grafice, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. În numărul pe 1914 al acestui Buletin, secretarul Comitetului de redacţie, Alexandru Lapedatu – viitor preşedinte al Comisiunii după moartea tragică a lui Nicolae Iorga şi apoi el însuşi ucis în închisorile comuniste – redacta primul studiu monografic despre cetatea Soroca. Subintitulat modest Notiţă istorică şi descriptivă, studiul punea în valoare toate izvoarele publicate până atunci. El releva apariţia la 1499 a lui Costea, primul pârcălab al cetăţii, menţionat şi într-o
altă danie de la acelaşi domn pentru el şi fraţii săi. Lapedatu corelează construcţia cetăţii cu necesitatea apărării vadurilor nordice ale Nistrului împotriva tătarilor, acoperind o breşă ce nu putea fi controlată de garnizoanele Orheiului şi Hotinului.

În Efemeridele sale de la 1778, banul Constantin Caragea arătase că în ţinutul Sorocăi Nistrul avea 11 vaduri. Astfel că fortificarea zonei centrale a malului sorocean putea controla calea de pătrundere, prin Bălţi şi Sculeni, spre Iaşi, prin Ştefăneşti şi Botoşani, spre Suceava. Deşi, după aprecierea lui Alexandru Lapedatu, „Soroca n-a fost o cetate mare, cu două rânduri de ziduri, ca bunăoară Cetatea Albă, Suceava, Hotinul, chiar Neamţul, ci o fortăreaţă mică, un simplu castel pentru adăpostul unei străji de pază împotriva tătarilor“, totuşi, la 1512, Bogdan-Vodă cel Orb scria regelui Poloniei: „castrum Sorocianum contra paganos tutelam habet“.

Pe temeiul unei scrisori a lui Petru-Vodă Rareş de Sfântul Gheorghe al anului 1543, prin care solicită venirea unui meşter din Bistriţa pentru lucrul la cetatea Sorocăi şi al tradiţiei consemnate de Miron Costin potrivit căreia fortificaţia „a fost clădită de Petru vodă, după descălecatul al doilea“, Alexandru Lapedatu conchidea că Soroca a fost refăcută în piatră de
principele Petru Rareş, tot aşa cum Ştefan cel Mare procedase cu Cetatea Nouă de la Roman. Numai că cercetările arheologice întreprinse în anii ‘60 ai secolului trecut de Lucian Chiţescu (atunci, la Muzeul Militar Central din Bucureşti) au dovedit că fortificaţia din târgul Romanului, atribuită principelui Roman I, este cu totul diferită de Cetatea Nouă de la Roman, ridicată din porunca lui Ştefan cel Mare în preajma satului Gâdinţi8. Apoi reconstrucţia Sorocăi la 1543 de Petru-vodă Rareş, susţinută încă la 1905 de
Nicolae Iorga în sinteza sa de la Gotha, Istoria poporului român, se întemeia desigur pe acelaşi act publicat însă abia la 1911 tot de ilustrul învăţat român.

Dar scrisoarea lui Petru-Vodă Rareş din 23 aprilie 1543 este de fapt extrasă din actele unui proces desfăşurat în Ardeal în anii 1555-1557, al cărui protagonist fusese pietrarul („lapicida“) sau zidarul („murarius“ sau „muratorius“) Iohannes. Acesta lucrase la biserica domnului din Roman, dar după campania otomană în Moldova de la 1538 se retrăsese la Bistriţa, unde îşi avea casa. Petru-vodă, odată revenit în scaunul domnesc la 1541, încercase în mai multe rânduri să-l facă să se întoarcă, folosind promisiuni și ameninţări în legătură cu o datorie ce Johannes ar fi avut-o către domn, dar negată de meşter, care se temea în plus că va fi folosit „non causa edificandi ecclesiam, sed ad demonstrandos thesaurus quorundam boyeronum quos recondere coactus fuisset“.

Cum o biserică începută cu alţi meşteri se năruise, principele Moldovei a încercat din nou în 1545 să-l aducă pe meşterul Iohannes să-i lucreze la un nou edificiu – probabil acela din Hârlău, precum făcuse odinioară la Suceava, şi, încă o dată, să-l aibă în ţară pentru biserica de la Roman. Dar niciodată constructorul Johannes nu se mai învoise să se reîntoarcă în Moldova sub Petru vodă Rareş şi urmaşii acestuia. Astfel încât aserţiunea potrivit căreia principele Petru a refăcut în piatră la 1543 cetatea Soroca nu se mai poate susţine. De altfel, cu remarcabilul său simţ critic, Miron Costin remarca în De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor: „cum am înţeles de cetatea Sorocii, să fie făcută de un Petru vodă, de care lucru mult mă mir că Urechii vornicul nu pomeneşte“. Astfel că primele menţiuni certe ale pârcălabului de Soroca, în persoana lui Costea sau Constantin, sunt din vremea lui Ştefan cel Mare, în acte externe de la 12 iulie şi 14 septembrie 1499 şi unul intern din 14 martie 1500.

Faptul că pârcălabul de Soroca a fost între demnitarii principelui martori ai tratatelor de pace cu regele Ioan Albert şi fraţii săi, Alexandru, marele duce al Lituaniei, şi Sigismund la 12 iulie 1499, precum şi ai tratatului de alianţă cu Alexandru, marele duce al Lituaniei, de la 14 septembrie 1499, relevă însemnătatea poziţiei sale, implicit a cetăţii Soroca. În acest din urmă document pecetea lui Costea este însă diferită: „†пAн кост[ѧ п]осAдник“,
ceea ce poate să sugereze existenţa iniţială la Soroca a unei posade, adică a unei trecători.
Cea dintâi menţiune a cetăţii – гоροдъ – Soroca e într-o scrisoare de la 1 iunie 1512 din Hârlău a domnului Moldovei, Bogdan cel Orb, către regele Poloniei, Sigismund, unde principele român solicită acordarea morilor de pe malul vecin al Nistrului pentru
aprovizionarea cetăţii sale, subliniindu-i valoarea în apărarea împotriva „păgânilor“.

Alături de sublinierea însemnătăţii cetăţii pentru sistemul defensiv după pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe, ceea ce reţine atenţia în scrisoare este alternanţa calificării Sorocăi ca гоροдъ cu aceea de зaмкa (castel). Ori tocmai desemnarea Sorocăi drept Зaмкa este dovada existenţei la 1512 a castelului de aici şi nicidecum a unei fortificaţii de pământ. Întâmplător, valoarea militară a castelului de la Soroca a fost dovedită la 1693, beneficiind de mărturia
directă a tinerei beizadele Dimitrie Cantemir. La finele lui iulie al acelui an seraschierul otoman Daltaban Mustafa paşa, nesocotind însemnătatea fortificaţiilor de la Soroca, a hotărât cucerirea ei de la polonezi care o ocupaseră. Forţele menite acestei acţiuni
se ridicau la 4 000 de pedestraşi cu patru balimeze (tormenta), din care două mai mari nu treceau de cinci ocale şi două bombarde, la care se adăugau peste 20 000 de tătari şi cei 1 500 de luptători conduşi de Constantin-Vodă Cantemir şi de Dimitrie, având şi ei trei balimeze.

Garnizoana era formată din 200 de dragoni şi 400 de cazaci sub un căpitan neamţ în
slujba Poloniei. Dar „zidurile foarte înalte ale cetăţii asemenea unor turnuri […] şi noile întărituri pe care le alcătuiseră din afară leşii“ au temperat avântul paşei care, deşi a dispus un asediu în toată regula şi a încercat fără succes minarea zidurilor, cărora bombardamentul artileriei sale nu le aducea nicio vătămare, a trebuit, după treizeci de zile, să se întoarcă ruşinat la Iaşi. Astfel că mai târziu, în Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir va scrie despre Soroca astfel: „cetate mică, ce-i drept, dar, ţinând seama de timpul în care s-a construit, foarte puternic întărită; are un zid quadrangular, dar foarte înalt, apărat de turnuri foarte înalte şi construit din cremene, de care sunt pline dealurile împrejur“.

Dintre mărturiile călătorilor străini despre Soroca – după minunata colecţie iniţiată de regretaţii Maricel Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu – este interesantă cu deosebire aceea de la finele Vechiului Regim, din iarna lui 1737, a doctorului scoţian John Bell din Antermony. După însemnarea din jurnalul său de drum  „Soroca nu este decât un orăşel frumos aşezat pe malul apusean al râului [Nistru], cam la vreo 30 de leghe la sud-est de Hotin şi cam la aceeaşi distanţă nord-vest de Bender. Oraşul este locuit în majoritate de moldoveni amestecaţi cu ceva greci, evrei şi turci. Este apărat de un turn vechi în care se află nişte tunuri de puţin folos“. Preponderenţa românească
a populaţiei târgului, ale cărei urmări le afla şi Nicolae Iorga în drumurile sale basarabene de la 1905, se explică şi prin rolul cetăţii. Totodată, mărturia lui John Bell explică descoperirea în săpături arheologice a ghiulelelor de diferite calibre.

* * *
Încheierea primei conflagraţii mondiale, întârziată pentru români până în anii 1919-1920, dar soldată cu minunata înfăptuire a României întregite, a fost urmată firesc de o refacere a civilizaţiei regatului. Nu puteau să lipsească preocupările pentru cercetarea, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a unui mare patrimoniu, de la Nistru până la Tisa, din Carpaţii Păduroşi până la Dunăre, de la Cetatea Albă până dincolo de aceea a Caliacrei.
Comisiunea Monumentelor Istorice, aflată între cele două războaie mondiale sub conducerea lui Dimitre Onciul, Grigore Cerchez şi, între 1924 şi 1940, a lui Nicolae Iorga, a avut în faţă o uriaşă provocare legată de apărarea şi restaurarea unui patrimoniu de o
varietate şi o semnificaţie care, în multe, foarte multe cazuri, se cerea a fi abia acum relevată.

Conştienţi de responsabilitatea ce le revenea, ei înşişi cu studii la Viena, Paris, Berlin, Leipzig, marii învăţaţi români au întemeiat școlile de la Paris – Fontenay-aux-Roses,
Roma, Veneţia, menite să formeze specialiştii capabili să înţeleagă mai bine şi să însuşească tehnicile de restaurare şi conservare a monumentelor şi siturilor istorice. Unii dintre aceştia vor fi direct implicaţi, la sfârşitul anilor ‘20 şi în anii ‘30, în lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice. În 1919, prin stăruinţa generalului Radu Rosetti, a
lui Nicolae Iorga şi a lui Vasile Pârvan, avea să capete o formă instituţionalizată Muzeul Militar Naţional – astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ – aflat în primul său deceniu de existenţă sub îndrumarea unor comitete conduse de Vasile Pârvan şi generalul Rosetti. Bogatele colecţii ale acestuia, ale căror origini datau încă din vremea domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, au fost etalate în clădirea art nouveau a Palatului Artelor din Parcul Carol, demolat în 1943 spre a face ulterior loc, sub altă dictatură, monumentului „Eroilor Socialismului“.

Din acţiunea conjugată a Comisiunii Monumentelor Istorice, a Muzeului Naţional de Antichităţi şi a Muzeului Miliar Naţional avea să se închege în anii 1925-1926 programul de cercetare şi, ulterior, de conservare/restaurare a cetăţilor de pe linia Nistrului. Cauza era, alături de însemnătatea deosebită a acestor monumente, degradarea lor în ultima etapă a
stăpânirii Basarabiei de Imperiul Rus. Cel care avea să aibă intuiţia anvergurii acestui
program a fost Nicolae Iorga: în ianuarie 1929 el avea să susţină la Universitatea din Paris conferinţa Les châteaux occidentaux en Roumanie, cuprinzând şi investigaţiile privind cetăţile nistriene în această largă temă de cercetare.

Chestiunea săpăturilor arheologice la cetăţile din întreaga Românie se pusese imediat după 1920 şi a fost influenţată de excepţionalele descoperiri de la biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, care au adus o faimă neaşteptată secretarului Comisiunii Monumentelor Istorice, Virgil Drăghiceanu (1879-1964). Licenţiat în litere şi filozofie, el
devenise încă din vremea președinției lui Ioan Kalinderu conservator al colecţiilor comisiunii, colaborator la Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice şi ştiuse să câştige încrederea lui Nicolae Iorga în vremea războiului, prin contribuţiile la ziarul acestuia, Neamul românesc. Astfel că, după descoperirea intactă a mormântului 10 din biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş – mormânt care face astăzi obiectul unor amuzante teorii –, omologarea internaţională a rezultatelor săpăturilor prin studiile
lui Gheorghe Brătianu şi cu ocazia Primului Congres de Studii Bizantine de la Bucureşti (1924)27, Virgil Drăghiceanu a devenit membru corespondent al Academiei Române (1926) prin stăruinţa lui Nicolae Iorga.

În pofida acestei faime, atunci când s-a pus problema conducerii săpăturilor de la Cetatea
Neamţului, Vasile Pârvan, directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, a preferat să-l propună pe Gheorghe Brătianu. Cercetările arheologice la cetăţile româneşti de pe
Nistru au fost începute sub egida şi cu fondurile Comisiunii Monumentelor Istorice şi Muzeului Militar Naţional: la Cetatea Albă sub conducerea prof. Paul Nicorescu, apoi a prof. Grigore Avachian. Ele aveau să asigure materia primelor şi, din păcate, ultimelor numere ale Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice Secţia Basarabia (1929-1931).

Dar cercetările arheologice de la Cetatea Albă nu au fost singurele de pe linia Nistrului, ele fiind urmate de campanii în anii 1928, 1929, 1930, conduse de Virgil Drăghiceanu la cetatea Soroca. O parte din piesele arheologice din săpăturile din anii 1928-1930 au fost expuse încă din anul 1930 într-o mică secţiune cu o vitrină a Muzeului Militar Naţional,
care a şi fost prezentată în cunoscuta revistă a lui Emanoil Bucuţa Boabe de grâu. Dacă cercetările nu s-au materializat în vreo publicaţie a academicianului român, din fericire, din anul 1990 şi până astăzi au putut fi identificate o parte din obiectele arheologice rezultate din săpături, precum şi relevee şi planuri de punere în valoare a cetăţii de către Comisiunea Monumentelor Istorice, păstrate în fondul acesteia din arhiva Institutului Naţional al Patrimoniului.

Marea majoritate a ceramicii depistate este alcătuită din fragmente de vase smălțuite de factură bizantină târzie şi se încadrează în sec. al XIII-lea, sec. al XIV-lea şi prima jumătate a sec. al XV-lea. Ea îşi găseşte analogii în ceramica din aceeaşi perioadă descoperită la Cetatea Albă şi Enisala, la Păcuiul lui Soare, la Caliacra, precum şi în descoperiri fortuite
sau programate din Constantinopolul bizantin. Este o ceramică de bună calitate, dintr-o pastă fină, omogenă, bine arsă, cu glazurile de culoare predominantă verde-gălbuie, măslinie sau castaniu-deschis, cu motive incizate, vegetale, zoomorfe şi geometrice.
O parte dintre aceste fragmente, în majoritate de boluri, au incizate pe fund mărci de olar, însemne, asemănătoare celor de la Păcuiul lui Soare.

Eventual ceva mai vechi, din secolele XIII-XIV, pot fi fragmentele de ceramică smălţuită cu pastile aplicate (planşele cu ceramică, fig. 13-14, 15-16). S-au putut reîntregi parţial, din păcate, doar un mic ulcior din pastă cărămiziu-deschis, cu buza răsfrântă, căruia îi lipseşte toarta, corpul vasului fiind decorat de la gât în jos cu caneluri orizontale. Al doilea obiect reîntregit este o splendidă farfurie smălţuită doar la interior, cu căuşul de culoare castaniu-deschis, cu irizaţii, iar buza verde-închis, ornamentată cu o ghirlandă sinusoidală în nouă valuri, formată din patru linii incizate şi una punctată (fig. 17-18).

După culorile smalţului, ea poate fi un produs italian. O altă categorie de obiecte o reprezintă cahlele nesmălţuite şi smălţuite care se încadrează, după analogiile din spaţiul medieval românesc, în secolele XV-XVII. Între cahlele nesmălţuite, de culoare cărămiziu-deschis, se remarcă un fragment pe care este înfăţişat capul unui cal, precum şi cele cu un
motiv decorativ cu combinaţii de triunghiuri în relief, motive florale (palmete) şi geometrice. Fragmentele de cahle smălţuite, de culoare măsliniu-închis sunt decorate cu brâuri oblice sau cu motive florale.

Cele mai numeroase fragmente sunt ale unor pipe, desigur din secolele XVII-XVIII, cu o mare varietate de forme şi decoraţii, din care se remarcă câteva din pastă foarte fină, bine arsă, de culoare roşcat-închis, purtând şi cartuşuri ale fabricanţilor (fig. 66, 68, 71). Tot între obiectele ceramice descoperite se numără fragmente de sfeşnice şi o fusaiolă cu o decoraţie prin împunsături. Podoabele identificate se reduc la două inele, probabil
din argint, fiecare cu câte o piatră semipreţioasă, translucidă, prinsă într-un chaton, cu similitudini în descoperiri din secolele XIV-XV de la Păcuiul lui Soare şi în despotatul lui Dobrotiţă. 

Feroneria. Între piesele acestei categorii se află câteva lame şi fragmentul unui cuţit cu plăselele de os, precum şi câteva catarame din fier. Aşa cum ne puteam aştepta, în săpăturile lui Virgil Drăghiceanu s-au descoperit numeroase proiectile de piatră şi de fontă pentru baliste şi tunuri („puşci“). Ghiulelele sunt de cca 1 la 4 livre, ceea ce în Evul Mediu şi Premodern indica deopotrivă şi calibrul tunurilor.
* * *
În preajma şi în anii desfăşurării săpăturilor lui Virgil Drăghiceanu, Serviciul tehnic (condus de arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti) al Comisiunii Monumentelor Istorice, prezidată de Nicolae Iorga, a început releveele şi studiile arhitecturale ale cetăţii Soroca. În fondul Comisiunii Monumentelor Istorice au fost descoperite mai multe relevee şi planuri, proiecte de amenajare peisagistică şi urbană pentru punerea în valoare a cetăţii38. Alcătuitorii lor sunt între alţii, conductorul tehnic V. Costin, iar între semnatarii unui detaliu pentru reconstrucţia porţii de intrare a cetăţii, ilustrul arhitect restaurator de mai târziu, Ştefan Balş. Este totodată de subliniat preocuparea pentru punerea în valoare a cetăţii prin
crearea unor grădini franţuzeşti adiacente şi, mai ales, a unei generale reamenajări urbanistice a târgului, prin proiectarea unui mare şi modern bulevard
având drept cap de perspectivă cetatea Sorocăi.

Împrejurările neprielnice, cumplitele vremuri ale celui de-al Doilea Război Mondial au împiedicat înfăptuirea acestor planuri, care dovedesc însă importanţa deosebită acordată în România acelor vremuri cetăţii Soroca. Releveele cetăţii înfăţişează un puternic corp
cilindric, flancat de patru turnuri circulare dispuse armonic şi un turn de poartă pe plan dreptunghiular, toată construcţia fiind din piatră. Construcţiile interioare dezvoltate de la nivelul parterului şi, după urmele grinzilor caturilor până la cel de-al patrulea etaj, lăsau în mijloc o curte hexagonală cu una din laturi formată de faţada interioară a turnului
de poartă. La etajele 1 şi 2 turnurile circulare dispuneau de ferestre de tragere care permiteau efectuarea unui foc încrucişat menit să apere curtinele.

La ultimul nivel turnurile de flancare, turnul de poartă şi curtinele erau prevăzute cu un parapet crenelat. Marea surpriză o constituie orientarea porţii de intrare a cetăţii către malul Nistrului. În parte, aceasta se explică graţie unui plan de situaţie (plan 6) care permite reconstituirea vechii topografii a locului. Cetatea era situată, cu mare probabilitate,
pe o adevărată insulă creată de bălţi şi de foşti aflu-enţi ai Nistrului, din care mai erau vizibile încă pe plan, în deceniul trei al secolului XX , contururile a două bazine şi a două albii involuate. Toate acestea îndreaptă cercetarea spre demonstrarea caracterului
naval al cetăţii, vădind importanţa pe care o avea relaţia cu fluviul, cu ambarcaţiunile care acostau la poarta cetăţii şi, desigur, posibilitatea unei apărări din toate direcţiile.
Împreună cu datarea materialului ceramic prin analogiile constatate şi îndoielnica construcţie a cetăţii sub Petru-Vodă Rareş, toate aceste constatări topografice leagă fortificaţiile timpurii şi castelul de la Soroca de veacurile al XIV-lea şi al XV-lea şi, fără
îndoială, de domnia lui Ştefan cel Mare.

Ceea ce este însă cu totul spectaculos este planul cetăţii, înfăţişând o armonie şi o rigoare matematică. Prin aceasta cetatea Sorocăi se încadrează unui tip constructiv rar, ilustrat de Castel del Monte din Apulia, ctitoria de pe la 1240 a împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen, care a inspirat descrierea mănăstirii din celebrul roman Il nome della rosa al lui Umberto Eco. Pentru precizia matematică şi astronomică a formelor, precum şi pentru valoarea sa de model în arhitectura militară a secolului al XIII-lea, Castel del Monte a fost înscris în anul 1996 pe Lista UNESCO a patrimoniului cultural al umanităţii. Cercetarea istorică, arheologică şi de castelologie a fortificaţiei de la Soroca, deşi vitregită de multe informaţii, conferă acestei cetăţi de strajă la răsăritul pământului românesc calitatea unui monument excepţional, indicat a fi inclus, cât mai curând, în patrimoniul universal.

Sergiu IOSIPESCU, Raluca IOSIPESCU
În amintirea inginerului inspector general Constantin G. Iosipescu (1889-1953),
fost profesor (1928-1930) de matematică şi fizică la Şcoala Normală din Soroca (Cetatea Soroca – istorie, memorie și tradiții seculare: Materialele conferinței, 4-5 aprilie 2014, Soroca)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.