AUDIO. Povață și Dojană (V): Mămunia: De ce singură? Nu sunt singură, sunt cu Dumnezeu.

0
193
Între Cureșnița și Septelici - lung mai era drumul. Și cotit.

Casa bunicii, micuță și dragă, cu prispă lată și acoperiș cu ocoloți din stuf, se vedea din dealul unde lăsa tata mașina, ca o jucărie de pe ilustratele vechi de Crăciun, care se mai păstraseră prin cotruța mămunii (un fel de cotlon pentru păstrat lucruri de valoare sau mai rar solicitate), cu alte câteva fotografii și acte (ea le spunea hârtii). Noi coboram gălăgioși spre căsuta ei de poveste, pe acea cărăruie de iarbă deasă, care despărțea mica livadă cu pomi de prun, cireș, vișin de straturile cu zarzavat și legume.

Veneam s-o vizităm câte trei-patru-cinci odată: mama, tata și noi, nepoții – când doi, când trei, mai rar tuscinci. Poate doar de hramul satului veneam cu toții. Ea ne vedea de departe și era toată numai zâmbet – eram marile ei sărbători. Ne ieșea în cale, ne îmbrățișa, și ne tot privea – când pe unul, când pe altul, tot lăudând hainele noastre, pieptănătura, încălțămintea. Îi eram dragi oricum am fi arătat. I se scurgeau ochii după noi, așa se spunea în sat la noi la astfel de sentimente totale.

Așa arată acum casele, zidurile au rămas aceleași.

Ne aștepta mereu. Ne păstra bunătățuri în Casa cea mare sau în beciul ei, ca la români (adică beci săpat nu prea adânc, clădit din piatră brută în formă de boltă și cu polițe sau, mai bine zis, cotruțe adăncite în pereți pentru dulcețuri, legături de legume și murături). Bunătățurile erau tot ce avea mai bun prin casă, dar mai ales prin grădină. Cele mai jinduite de noi creșteau pe ogorul ei – și se făceau niște harbuji și zămoși (pepeni verzi/galbeni nu le zicea nimeni pe la noi, așa că am deprins aceste cuvinte foarte târziu și oricum nu au devenit ale mele, oricum îmi sună sec și nefiresc) pe acel ogor, că nu mai gustasem la nimeni așa ceva nici până atunci, nici după aceea.

Avea zămoși crăpăcioși, cu-n miez de culoarea untului de casă, dulce de se topea în gură, iar harbujii din semințe pe care le păstra încă de la Arion, care, ehe-he-e avusese pe timpuri cele mai roditoare ogoare, aveau un gust aromat. Din păcate așa și n-am mai regăsit acel gust de cândva. Așa spun și prietenele mele despre bunătățurile din copilăria lor. E gustul copilăriei, unde să-l mai găsești?

Casa mămunii. Acum nu mai e ca altădată. S-au perindat mai mulți proprietari.

Mămunea gătea așa cum apucase din bătrâni. Era considerată o bună gospodină. Avea și cui semăna. Era invitată la nunți și cumetrii ca să supravegheze trei feluri de bucate: răcitura, sarmalele și plachia. Cu aceste trei bucate de sărbătoare se deprinsese în casa părinților săi, cu aceste feluri de măncare făcuse nunta proprie, a fiicei sale și a tuturor sătenilor. Și mămunia mea știa să le potrivească mai bine decât oricine. De aceea, ori de câte ori veneam la ea, avea în sunducul din Casa mare, păstrate cu grijă pentru mine stofe, șorțuri, năframe – toate semnele de recunoștință, pe care le primea de la consătenii, pe care îi ajutase să facă nunta. Nunta – nuntă, cumătria – cumătrie!

Nu se lăsa impresionată de noile rețete de bucate. Lua din bucate, atunci cand venea pe la noi, zicea că sunt gustoase sau foarte bune, dar nu demonstra interes pentru bucatele noi. Ea rămânea fidelă tradiției, știa ce știa – de calitatea răciturilor, a sarmalelor și a plachiei depindea reușita nunții: acestea erau cum le mai zicem acum, de fapt cum le zic francezii: plats de resistance ale neamului; si toate evenimentele de rubicon în viața omului – nuntă, botez, înmormântare – din moși-strămoși se țineau pe aceste bucate esențiale pentru neam. Erau cele trei balene.

Ușa de interior.

Dar dacă, Doamne ferește, răcitura nu se prindea bine sau nu era limpede, ori sarmalele se împrăștiau pe farfurie sau erau prea sărate, toată frumusețea sărbătorii se risipea. Acum vremurile s-au schimbat și bucatele noastre tradiționale nu mai stau în capul mesei. Sunt atâtea altele, care le-au impins la margine – și-s tot mai sofisticate, tot mai împodobite, că ajungi să te intrebi uneori: „Dar ce mănânc, de fapt?”

Și la sărbătorile din casa noastră, mai ales de hramul satului, când, conform obiceiului, oricine dintre prieteni sau rude putea să-ți deschidă poarta și te pomeneai adeseori cu casa plină de lume bună și dragă, dar pentru care nu mai aveai scaune sau tacâmuri, tot mămunea era cea care, fără agitație și zgomot, îi împăca pe toți. Ea rezolva ușor situațiile dificile – punea lucrurile la locul lor, spăla și aranja vesela, dădea oalele cu sarmale și năut cu carne în cuptor, le scotea și iar le punea la cald. Și atunci când mama se pierdea cu firea, dorind să acorde suficientă atenție tuturor, ea venea cu farfuriile pline, aducea pâinea, paharele, le aranja pe masă și toate se linișteau. Așa și mi-a rămas în memorie – tot trebăluind pe la bucătărie, porăindu-se cu oalele, ștergând aici, îndreptând colea.

Multă zestre mi-a rămas de la ea, bună zestre – povețe, sfaturi, intâmplări cu tâlc, amintiri luminoase. Poveștile ei erau altfel decât cele pe care le citeam la școală sau în cărțile de la bibliotecă. Ea îmi povestea pătărănii cu învățăminte. Bunăoară, atunci când nu puteam adormi (că iarna ne culcam odată cu găinile) și eram copleșită de impresiile puternice de peste zi, ea venea lângă mine, îmi netezea plapoma și mă întreba: „Ce gânduri ai tu în cap; te-a supărat cineva, te-ai mâniat cumva sau ți-i dor de-ai tăi de-acasă? Ce te tot foiești…” Mă nedumereau întrebările ei.

Și ea îmi explica: „Gândurile negre și supărările nu le ținea, alungă-le. Altfel ele se adună în nouri grei și nu te lasă să răsufli. Te împresoară ca negura. Pot și să te îmbolnăvească. Dă-le drumul să plece. În schimb cele bune păstrează-le, ele-s de la Dumnezeu. Tu să știi că omul simte de departe dacă tu crezi bine despre el sau nu. Gândurile bune se adună și ele în jurul tău, se țin de mână și te apără. De deochi, de invidie, de răutatea omenească. Sînt ca un nouraș pufos de jur-împrejur. Chiar dacă nu ai plapomă pe tine și pernă sub cap, tot bine ai să dormi, că el, nourașul e ca mâna lui Dumnezeu – de toate te apără. Hai dormi, să crești mare, că ești nădejdea mamei”.

Dacă rămâneam la ea pe două-trei zile, în cursul anului, sau pe-o săptămână-două, în vacanțele de vară, eram înconjurată cu atâta grijă încât uneori mi se părea că mă sufoc. Și mereu vorbea cu mine, de parcă se temea că nu va reuși să-mi povestească toate câte le știa – despre oameni, despre viață, despre Dumnezeu. De multe ori o întrebam cum de nu are frică să stea singurică zile și nopți la rănd: „De ce singură? Nu sunt singură, sunt cu Dumnezeu”; sau de ce se teme. Răspunsul ei era tot acela „De mânia lui Dumnezeu, nu de altceva”. Toate începeau de la Dumnezeu, se încheiau cu Dumnezeu, se explicau prin Dumnezeu. Încrederea ei în Dumnezeu era ca aerul, ca apa, ca viața.

Era o femeie creștină. Creștină cu adevărat. Fără nici o doză de fanatism, dar cu multă evlavie. Mergea la biserică duminica și de sărbători. Drumul spre biserica din satul vecin Șeptelici – vreo șapte kilometri încolo și tot atâția înapoi – îl făcea uneori împreună cu vecinele, alteori – singurică. Cred că l-a parcurs de mii de ori. Din tinerețe, căci era încă tânără atunci când au venit sovieticii și au pus lacăte grele la ușa bisericii din satul ei, și până la adânci bătrânețe (s-a stins la optzeci de ani). La început mergea repede și dreaptă și drumul era scurt. Încetul cu încetul, sub poverile insuportabile ale vieții, a prins a se gârbovi, a-și încetini pașii și drumul a devenit mai lung și mai întortocheat. Dar ea n-a renunțat nici atunci când spatele-i era de tot încovoiat (la nouăzeci de grade) și povara trupului o încredințase unui baston. N-a mai mers la biserică doar atunci când i s-au luat picioarele de tot și nu putea să coboare din pat.

Nu putea nici să doarmă, deoarece i se înțepenise spatele și nu mai putea să se întindă. Artroza o mistuia, pur și simplu o împietrea. Dormea puțin, atât cât putea să stea cu capul pe o pernă înaltă, pe care mama i-o punea pe genunchi. A avut de trecut și prin alte suferinți – inima nu mai vroia s-o slujească. Eu, care seamăn cu tata la caracter și aveam de la naștere simțul dreptății la suprafață, nu puteam nicidecum înțelege de ce Dumnezeu o pedepsește în așa hal, pe ea, care era ca o sfântă: rămasă vădană de tânără, apoi văduvă de război din a doua căsnicie, cu părinții ridicați, iar ea – argat neplătit pe lanurile colhozului, fără de pensie la bătrânețe; băiatul ei, de flăcău băgat în pământ, fata, „atâta picătură” cum zicea de atâtea ori, îndepărtată de ea… Cu un trai curat, simplu, mai mult decât modest, fără nici o umbră de reproș pentru Cel de Sus „De ce, Doamne? De ce mie toate?”. În casa ei toate posturile erau respectate cu sfințenie, toate miercurile și vinerele de peste an mânca doar de sec – puțin, uneori deloc…

Nu puteam să privesc la ea cum își îndură suferința. Cu smerenie! Îi plângeam de milă, mai mult pe ascuns – să nu mă vadă, că atunci mă dojenea: „Nu trebuie să plângi. Toți suntem datori cu o moarte”. Dar eu oricum nu înțelegeam această dreptate a lui Dumnezeu. Și chiar am cutezat s-o întreb: „Spune-mi, de ce te chinuie Dumnezeu atât de tare? Tu doar n-ai păcătuit ca alții, care uite-i cum huzuresc – de boli și necazuri nu știu, de toate au?” Ea m-a privit cu un fel de reproș, a tăcut o vreme, apoi a zis: „Noi nu înțelegem dreptatea lui Dumnezeu, n-avem cum, suntem prea mititei”. Adică nu i-a plăcut că eu am pus acea întrebare. Se simțea un fel de dezamăgire în vocea ei. Apoi, într-un târziu, a continuat să-mi răspundă: „El pe mine mă pune la încercări. Mă pregătește. De m-ar lua în zilele luminate! Mă rog zi și noapte, că n-a mai rămas mult…”.

Dorința ei s-a împlinit – a murit în zilele luminate, nu mult după Paști, de sfântul Nicolae, cărui i s-a închinat cel mai des, că era sfântul casei sale. Dumnezeu să-i fie pavăză!

Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.