AUDIO. Povață și Dojană (IV): RĂDĂCINA cea mai de preț – Mămunia Gața

0
258

Diminețile, neasemuitele dimineți de rouă din Huruitoare…

Cu cât înaintez în vârstă cu atât mai des îmi amintesc de ele; aș putea spune că am asocieri cinematografice, deși nu posed veleități de regizor sau scenarist. Dar parcă mai aud șopotul cristalin și solidar al celor șaptesprezece izvoare, aproape ca simt răcoarea prospețimii matinale, care mă împresura tot mai insistent atunci când coboram în salturi cărăruia și mă apropiam să iau apa neîncepută în acea vale mirifică.

De la casa mămunii până la izvoare era o lungime de grădină, cum zicea bunica atunci când eu, prinsă cu joaca, nu aveam chef să mai aduc apă. Pare straniu, dar se întâmpla să nu mai vreau să merg la izvoare. Erau veri cu arșiță și eu cu mămunea trebuia să stropim grădina, că tatei îi venise ideia să crească în grădina bunicii legume de vânzare. Că pe acele dealuri și in acele soluri tare bune mai erau legumele. Și atunci a aduce apa de la izvore pe asa arșiță și a o pune să se odihnească la soare, ca spre seară să fie caldă, adică potrivită pentru straturi, nu mai era nici plăcere, nici hârjoană. Crescusem întretimp și părinții mă copleșiseră cu o doză de responsabilități atât de mare, încât într-un moment (cred că aveam 12-13 ani) îi spusei mamei, că nu mai vreau să fiu așa de mare și mai ales cea mai mare, adică mă împotriveam să fiu de toți și de toate răspunzătoare. Iar mămunia, și ea cea mai mare dintre fetele străbunicilor, avea experiența de a duce poveri, care-i depășeau forța și puterea de rezistență. Probabil de aceea ea găsea cuvintele potrivite ca să mă convingă să mai merg odată cu căldărușele mele ca s-o ajut. În cazurile în care nu mă putea îndupleca cu glasul ei blând și sfătos, ea pornea întristată pe potecuță și atunci mi se făcea milă de singurătatea ei și o ajungeam din urmă.

Povestea ei era scurtă, dar foarte tristă. De cum s-a maritat, în anul 1931, a și rămas singură, soțul ei Nicolae Hangan a fost chemat să onoreze datoria față de țară – serviciul militar l-a făcut în Oltenia. Revenit la baștină peste vreo trei ani de slujbă, bunelul este angajat la jandarmeria din sat. N-a acceptat să participe la anumite marșuri – lucrări de învățat minte a unor consăteni, și colegii de breaslă – niște nime îmbrăcați în uniforme, ca s-o citez pe mama, l-au snopit în bătăi cu patul armei, de i-au dezbătut plămânii. Așa și nu s-a mai ridicat din patul suferinței aproape un an, până a intrat în pământ cu zile. Era înalt, spătos și foarte blând. În sat toată lumea cu ale ei necazuri venea la el după sfat. Știa carte, scria petițiile și plângerile către administrația românească, că el cunoștea cum era în Țară, așa că ranchiună acumulase multă, mai ales din partea mai marilor din sat. Răfuiala i-a fost organizată, spunea mama: i s-o cătat capăt de gâlceavă ca să se descotorosească de el. În luptă dreaptă, unul la unul, n-ar fi reușit. Era și deștept, și puternic. Mămunia a rămas cu doi copii: băiatul Ion de vreo 7 ani și fata (mama, adică) de trei anișori. Era anul 1939.

Și cum nevoile se țin de mână, n-a trecut mult și au venit sovieticii, imediat după ultimatum, apoi… s-a început războiul. În 1941, la insistența unui tânăr din sat, necăsătorit, de 25 de ani, și a părinților acestuia, mămunia, văduva de 28 de ani, acceptă să se căsătorească cu Andrei Revenco. Se împăcau bine. Copiii nu se plângeau pe tata vitreg, gospodăria începuse să înflorească. Dar… în 1944, Andrei Revenco este luat în armata sovietică să apere o patrie pe care n-o cunoștea, că nu era a lui. Basarabenii atunci au fost carnea de tun a sovieticilor, care după atâțea ani de război, nu mai vroiau să lupte pe linia întîia.

Peste doar două luni mămunia primește crunta înștiințare despre moartea soțului în Polonia, în luptele pentru orașul Șveț. Și de parcă n-ar fi fost destul, foametea îi mai rărește neamul, apoi părinții sunt ridicați și duși în Siberia. Și ea – tot singurică, cu toate pe capul ei – și grijile casei și ale gospodăriei, și ale copiilor. Poverile traiului în vremi de răstriște… cine nu le-a purtat, nici să nu le mai cunoască. Atâta bucurie avea – copiii. Mai ales băiatul o bucura – semăna leit cu taică-său – și la chip, și la caracter. Era adolescent, când i s-a întâmplat un caz banal, firesc pentru tinerii de vârsta lui. Într-o încăierare a căzut rău în genunchi și ceva s-a dereglat în mersul lui, începuse să șchiopăteze ușor (mama zicea: „alignea de un picior”) ca să se descopere într-un târziu cangrenă. A suferit mult. Era foarte mândru, semeț ca și taică-său, și n-a acceptat să i se amputeze piciorul. A zăcut câțiva ani și s-a stins la vârsta când ar fi trebuit să se însoare. Nădejdea mămunii s-a dus în mormânt. Apoi fiica (mama mea) s-a măritat. Dar în alt sat. Departe. Și iar singură. Dar deja atât de singură că-i țiua liniștea în urechi. Toată viața a trăit în Huruitoare, într-o liniște adâncă, tulburată doar de susurul izvoarelor și cântatul păsărilor.

De altfel, totdeauna m-a mirat capacitatea ei de a a-și accepta singurătatea сu seninătate – zile și nopți, săptămâni și luni la rând, ani adunați în decenii. „Așa a vrut Dumnezeu” – imi explica. În serile lungi, când stăteam cu ea la sfat, în căsuța ei mică, cu usi din lemn nevopsit, dar întunecat frumos de vreme, cu praguri din lespezi de piatră veche cât hăul, așa cum zicea mămunia, imi tot depăna istorii din viața ei tristă, din viața gospodarilor satului – despre timpuri trecute și vremi apuse. Istorisirile continuau și se împleteau cu poveștile suratelor sale – femei în vârstă (așa, cel puțin, mi se păreau mie la cei 6-7 ani ai mei), care arareori, de sărbători sau duminicile, coborau poteca din fața casei mămunii – unele ca să mai scurteze drumul spre casa lor, altele ca să mai scurteze din urâtul zilei – și făceau popas sub nucul din ogradă. Putea fi Grăchina, Fidora, Paraschița, Axânia, Docica, Iustina, Catinca, Dochița, Tecla – sau câteva odată. Nu mai auzisem astfel de nume la noi în sat. Dar pentru satul mămunii acestea sunau firesc, erau la locul lor. Pentru un sat cu atâtea dealuri bătrâne, cu atâtea ziduri arhaice de piatră de râu, cu piatră verde (adică cu mușchi concrescuți ani de an), cu drumuri și potecuțe mereu întortochreate, cu casele toate văruite, mici și pitite după copaci și dealuri fără de vârstă – numele lor nu păreau stranii. Bărbații pe care îi întâlneam în drum spre dugheană (deși era scris magazin, mămunea continua să-i spună dugheană) îi chema Arion, Gavrilă, Iordache, Manolache, Mihalache, Ilarion, Juță, Arsăne, Arhip și tot așa. La noi în sat totul era altfel – drumurile drepte, trasate în careuri, casele, cam de acelasi fel, mai semețe și mai înalte, chitite și vopsite, erau aliniate și la vedere. Pe consăteni îi chema Vasile, Ion, Gheorghe, Petrea, Alexandru, Victor, Serafim, Alexei, Anatolie, Nicolae și așa mai departe; femeilor le ziceau Lena, Olea, Vera, Lida, Ana, Nadea, Eugenia, Maria, Lucia, Irina și tot așa. Începuseră să apară și Tatiane, și Svetlane – că devenea o modă numele rusești. În satul mămunii numele erau de pe vremuri și pe aici puterea sovietică nu mai avea putere – aceasta se opintea la un deal, se risipea la o vale, se tocea printre izvoare – și toate rămâneau pe vechi.

La sosirea mahalagițelor (așa li se spunea vecinelor, avându-se în vedere că stau aproape, în măhală) mămunea scotea, din cuierul de metal ruginit de după ușa de la tindă, burca și sumanul rămase încă de la tătunia, le așternea peste troscotul des de sub prispă, aducea și niște scăunele mici, meșterite încă de tatăl ei. Porăiala era scurtă, fără de mese întinse, dar sfatul, astfel așezat, se anunța lung. Din când în când, mai trecea cineva pe drum, saluta cu „Ce, mai sfătuiți?”, urmat de răspunsul foarte încăpător „Da, iaca, mai sfătuim”. Așezate așa cum îi venea fiecăreia mai comod, povesteau mai mult din copilăria și tinerețea lor, mai vorbeau despre părinți și bunei, astfel că eu aflam de evenimente și întâmplări, după calculele mele de mai târziu, de pe la sfârșitul veacului al XIX-lea sau începutul veacului al XX-lea. Mi se părea incredibil să fi existat o astfel de lume, așa de diferită decât realitatea familiară mie – nu erau mașini, autobuze sau tractoare – doar care și căruțe, oamenii călătoreau pe jos, mai des desculți, decât încălțați, cu desaga pe umeri, cu merinde puține și haine simple, mai purtând copii în brațe; munceau câtu-i ziulica cu lumină la semănat sau secerat; adunau, cărau, ridicau – se opinteau din răsputeri să-și câștige bucățica de pâine. Și ele vorbeau vesel despre astea toate, râzând la replici sau frânturi de fraze, pe care eu nu le pătrundeam și la realități dure, de care mă îngrozeam. Felul lor de a se bucura de zilele dăruite de Dumnezeu, de muncă, de micile lor realizări – „E-e-e, așa o pomană mi-am făcut cu gălucelele (sărmăluțele, adică) duminica asta la biserică”, „Să vezi ce păstări mășcate am anul acesta!”, „Ia mai luati din plăcințele cu curechi, ieri le-am copt, dar sunt așa de puhave!”, „Știți ce bine mi-am ghilit zolnicele la izvoare” – mă mira atunci, mă uluiește și acum.

Am realizat într-un târziu, abia când am rămas fără de ele, ce lecții de viață mi s-au oferit. Lecții neimpuse, pe care le-am însușit firesc, precum creșterea ierbii, ciripitul păsărilor și curgerea izvoarelor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.