Sufletul neînvins al lui nea Dumitru, paznicul din Ocolina

0
333
susra desenului: www.madcue.com

De la rezervația peisagistică Rudi-Arioneşti şi până la Soroca, Nistrul se vrea numai artist şi îşi croieşte drum prin locuri de un pitoresc fără pereche. Apa se zbate printre maluri abrupte care dezgolesc straturi sedimentate de-a lungul a milioane de ani: pereţii verticali, atinşi de un gălbui deschis sau alb sclipitor, mai păstrează liniile erelor geologice și semnele frământărilor tectonice, iar grotele săpate la mare înălţime te privesc de sus cu ochiul lor de ciclop.

Versanţii care apar după şerpuiturile Nistrului sunt împodobiţi cu ierburi şi flori sălbatice, cu arbori seculari agățați de pantele priporoase, cu pomi fructiferi şi bolovani uriaşi desprinşi din stâncile despicate de cutremure. Văzduhurile sunt proaspete şi aduc aromele verii din ierburile cosite de pe terase, din lanurile de floarea-soarelui prinse de orizonturi, de pe miriștile aurite, înșirate pe platourile de pe dreapta și stânga fluviului.

Călătoresc ca într-o poveste şi savurez peisaje de o frumuseţe copleşitoare. Pe alocuri, unde malurile înalte strâmtorează fluviul până la fierberea apelor, torentul puternic aruncă ambarcațiunea, ca pe o jucărie, în apropiere de colţii stâncilor ce se ivesc din spume. O linişte necunoscută, tonifiantă, pune stăpânire pe mine şi mă curăţă de orice teamă legată de vreo eventuală coliziune a vaporaşului. Mă simt nespus de bine şi de liber. Surâd, când îmi amintesc că  în rucsac ascund câţiva ani de puşcărie – e vorba de unele cărți interzise categoric de cenzura moscovită, dintre care una scrisă de Nicolae Iorga în anul 1905, în drumeţia sa prin Basarabia. Cu tot riscul, le-am luat cu mine pentru a confrunta descrierile de atunci cu realităţile de astăzi.

O amintire tulburătoare mă leagă de stăpânul cărţilor, pe care l-am întâlnit cu nouă ani în urmă, la Soroca. Eram într-o deplasare, pe la început de mai şi mă duceam, noaptea târziu, spre hotel: trecuse de miezul nopţii, când pe o stradă parfumată de pomii în floare, lângă o clădire luminată de un felinar, un bătrânel care se odihnea pe un scaun în faţa uşii de la intrare, un paznic de la o întreprindere sovietică, m-a întrebat dacă am ceas şi dacă sunt din Soroca. Nea Dumitru, că aşa îi zicea paznicului de 77 de ani din Ocolina, un sat din coasta oraşului, m-a luat la întrebări ca să-şi ardă orele din serviciul de noapte. Încercam să respect „protocolul”, fiindcă nea Dumitru era cam de o vârstă nu cu tatăl, ci cu bunelul meu. Cam peste un sfert de oră, după ce a început să mă testeze câtă şi ce fel de istorie cunosc, m-a înţepat rău de tot şi m-a pus la încercare:

– Tu sau toţi cei de o samă cu tine, măcar ştiţi pe ce pământ locuiţi?

L-am rugat să-şi formuleze întrebarea mai clar. Nea Dumitru s-a uitat în ochii mei luminaţi de felinarul din stradă şi mi-a aruncat:

– Tu măcar ştii al cui e acest pământ?

I-am răspuns imediat, fără nici o îndoială:

– Al României!

Șocul răspunsului a fost uriaș. Să-l fi imortalizat cineva pe peliculă în acea clipă pe nea Dumitru, ar fi văzut un chip luminat de nimb, un bătrânel care, spre surprinderea mea, a sărit, m-a îmbrăţişat  şi m-a strâns tare la pieptul lui. Probabil că lăcrima, sau plângea, fiindcă m-a slobozit din braţele lui de-abia peste vreo două minute. Nea Dumitru se transformase din paznic sovietic în alt om, unul cald şi plin de omenie.

– Te rog, hai până la mine acasă, vreau să-ţi dau ceva.

Era cam două şi ceva de noapte. Nici vorbă, am acceptat invitaţia. Nea Dumitru a lăsat pe seama lui „Brejnev” paza, a deschis poarta de la întreprindere şi m-a rugat să scot în stradă o rablă de motocicletă „Minsk”. Fără să mă întrebe dacă o pot conduce, mi-a dat cheia şi a ordonat:

– Mergem la mine acasă, la Ocolina.

Şi după ce am pornit motorul, a urcat pe scaunul din spatele motociclistului. Întinerise brusc. Îi auzeam vocea. În bătaia vântului și urletul „Minsk”-ului mă întreba de unde știu să conduc rabla. I-am strigat că am la Chișinău o motocicletă modernă, străină, Iawa, care e o gazelă, față de lăudatele  mârțoage sovietice. Nu știu dacă mă auzea, dar peste câteva minute am intrat într-un sat vechi, cu ulicioare întortocheate și cu case și mai vechi, în multe locuri, trântite în mijlocul drumului. Pare-mi-se, am ajuns în altă parte a localității, pe un povârniș, lângă o pădure, când mi-a dat un ghiont ușurel să mă opresc.

Acasă nu era nimeni. Soția era plecată în ceruri, iar urmașii îi locuiau la Bălți. Peste un sfert de oră, după ce mi-a arătat camerele îmbibate cu iz de busuioc prins de grindă, nea Dumitru, cu o lanternă în mână, rupea păiengenişul din podul casei părinteşti şi îmi deschidea o ladă de zestre plină cu tot felul de cărţi… româneşti. Atunci, în primăvara anului 1978, la marginea imperiului rusesc, în satul Ocolina din ţinutul Soroca, pe la trei de noapte, doi basarabeni, unul de 77 de ani şi altul de 24 ani, sfidând legea sovietică, transmiteau de la cel mai în vârstă spre cel mai tânăr, sufletul României neînvinse.

Atunci, în primăvara anului 1978, la marginea imperiului rusesc, în satul Ocolina din ţinutul Soroca, pe la trei de noapte, doi basarabeni, unul de 77 de ani şi altul de 24 ani, sfidând legea sovietică, transmiteau de la cel mai în vârstă spre cel mai tânăr, sufletul României neînvinse.

În acea noapte de neuitat, nea Dumitru m-a făcut cel mai bogat tânăr din Basarabia în cărţi vechi de la Nicolae Iorga, la „Dezrobirea Basarabiei” (1942) şi până la Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu. O comoară de nevisat. La urmă, m-a înnobilat definitiv, când, de sub o grindă, a extras un sul, din care a scos un fel de fanion cu franjuri… de fapt, un tricolor militar românesc! La lumina lanternei, l-a desfăcut, l-am sărutat pe rând şi ne-am simţit în podul casei din Ocolina, nu în imperiu, ci în Patria noastră adevărată – România.

Tresar. Simt că cineva mă zgâlţie de mână. E Roman Didula din Lvov. E încântat de tot ce vede şi îmi spune că avem un pământ blagoslovit de Dumnezeu. Cu învoirea căpitanului, trecem pe „botul” vaporaşului şi lăsăm vântul să ne mângâie. Împreună, privim cu nesaţ peisajele. La Cremenciuc, ochiul ne este furat de configuraţia unei movile uriaşe numită de localnici „Casca”, iar în aval curentul vijelios ne poartă prin rezervaţia „Holoşniţa” ce sfârşeşte în „Poarta dracului”, loc plin de vârtejuri iuţi şi bulboane hapsâne.

Pe timpuri, aici, pe malul drept, între Holoşniţa şi Cureşniţa se aflau o mulţime de mori de apă, care au fost distruse în toiul colectivizării. Bărbaţii de prin partea locului sunt nalţi, zdraveni şi semeţi ca nişte arcaşi de-ai lui Ştefan. Femeile au scântei în ochi, spală rufele în râu şi ne privesc pe sub broboadă. De pe malul stâng, de la înălţimi ameţitoare, s-au prăbuşit pietroaie ce învolbură apa şi complică navigaţia. Mai mult pe tăcute, auzim de la localnici, că printre acele stânci prăbușite sau subt ele s-ar găsi urmele unei mănăstiri scobite și ascunse în piatră încă de pe timpurile când Dumnezeu și Sfântul Petru mergeau desculți pe malurile Nistrului. Rugăm holoșnițenii să ne arate locul în care ar fi mănăstirea acoperită de pietrele căzute de la înălțimi, dar ei flutură mâna de-a lungul malului abrupt pe o distanță de peste un kilometru.   

Ne continuăm drumul. Trecem de pădurile seculare de la Iorjniţa şi intrăm pe moşia Cosăuţilor. Căpitanul Tatarciuc ne roagă să fimi calmi: pragurile de la Cosăuţi ne zdruncină şi ne mână pe un şenal întortocheat şi înspumat. Deşi aruncate în aer încă în secolul trecut, după unele scrieri din perioada țaristă, cam pe la 1893, pragurile de la Cosăuţi, la scăderea nivelului apei, fac adeseori imposibilă navigaţia. Satul de pe malul podolian, pentru a înveșnici zbaterile naturii de a stăvili cursul fluviului, poartă numele de Poroghi „Praguri”.

Însă, oricât de scăzută ar fi apa, localnicii de pe ambele maluri nu consideră locul vad sau trecătoare, și îl evită, fiindcă, adeseori, încercările de a trece prin albia scăzută, i-a costat viața. După praguri, Nistrul se linişteşte şi curge printre dealuri blajine, furişându-se spre cetatea Sorocii, care se deschide brusc de la un cot al Lihărăucei  şi te urmăreşte până dincolo de Podul lui Bechir. Oraşul aşezat pe trepte de amfiteatru adună în chipul său dăinuiri de secole ale pârcălabilor şi arcaşilor lui Ştefan. Ne apropiem de cetate şi aud din cartea ascunsă în rucsac vocea plină de bucurie a lui Iorga:

– „Sorocă, cuibul vultanilor neamului meu, Nistru, apă sfinţită cu atâta sânge care e întocmai ca acel ce mă însufleţeşte acum, Sorocă şi Nistru, am trăit să vă văd”…

Pământul Sorocii… Câtă istorie şi respiraţie daco-latină descoperi în fiecare piatră de hotar, pe orice vatră de sat, în portul băştinaşilor şi în felul lor de a fi. Strâmtoraţi de timpurile potrivnice şi de valurile de năvălitori, sorocenii şi-au înţeles rostul lor în această parte de ţară, au deprins înțelepciunea de a se înfrăţi cu Nistrul şi de a-şi lega destinul odată şi pentru totdeauna cu fluviul căruia i-a fost hărăzit să fie frontiera de est a latinităţii şi civilizaţiei europene.

Mândri de pitorescul peisajului, care le aduce partea de frumos și de bucurie a vieții, de semeţia fluviului ce adăposteşte vatra multor localităţi de răzeşi și mazili, de cetatea medievală înălţată de Petru Rareş, de sângele strămoşilor dat danie pentru libertatea ţării, sorocenii poartă în ei datoria de a păzi zidul de moșie și de a fi pavăza de totdeauna a Nistrului. Această misiune neafișată le conferă sorocenilor nuanța de noblețe și de responsabilitate, făcându-i să se contopească firesc cu pământul şi apele pe care le iubesc din pruncie şi până la trecerea lor în veșnicie. Ei sunt o rădăcină foarte adâncă și nepăsătoare la vremuri de secetă şi prigoane, ei sunt o scânteie din acea iubire tainică şi mistică care i-a derutat, și până la urmă i-a înnebunit pe străini în strădaniile lor de mutilare și asimilare a Basarabiei.

După ce atingi pietrele cetăţii de la Soroca şi schimbi o vorbă cu un băştinaş ca nea Dumitru, pricepi de ce nimeni şi niciodată nu va izbuti să ne smulgă de pe aceste pământuri, de totdeauna şi pentru vecie ale noastre.

Alecu RENIŢĂ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.