ZECE CURIOZITĂȚI DIN ROMANUL „CARTEA ȘOAPTELOR” DE VARUJAN VOSGANIAN

0
83

Motto: „Numai ceea ce e ascuns
merită cu adevărat să se vadă”.
Varujan Vosganian

Scris de politicianul român de origine armeană Varujan Vosganian (născut la 25 iulie 1958, la Craiova), romanul „Cartea șoaptelor” a devenit la scurt timp după apariție (2009) un adevărat bestseller, fiind tradus în 12 limbi și distins cu numeroase premii. Este o lucrare ce îmbină armonios biografia autorului cu cea a destinului comunității armene din România.

Varujan Vosganian și fiica Armine prezintă fragmente din „Cartea șoaptelor” la Academia Europeană din Berlin. Pe fundal: imagini din albumul familiei Vosganian. Foto: Lidia Prisac, 16 septembrie 2017.
Varujan Vosganian și fiica Armine prezintă fragmente din „Cartea șoaptelor” la Academia Europeană din Berlin. Pe fundal: imagini din albumul familiei Vosganian. Foto: Lidia Prisac, 16 septembrie 2017.

Din anul 1990, Varujan Vosganian este președintele Uniunii Armenilor din Romania. Este doctor în economie (1998). A fost ministrul economiei și comerțului (2006–2007) și ministrul economiei și finanțelor (2007–2008) al României. Actualmente este membru al Camerei Deputaților în Parlamentul României. Devenind un scriitor de succes, acesta exercită inclusiv funcția de prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 2005).

Din această triadă – om de stat, scriitor și reprezentat de seamă al comunității armene –, Varujan Vosganian desprinde în narațiunea sa povești în povești, strategii de supraviețuire în urma genocidului din 1915, șoapte trăite și narate, o istorie a culorii și mirosului, descrie universul gastronomiei armene. Este o carte a revoltelor sau a ceea ce nu s-a permis să se spună în circumstanțele traumatizante ale genocidului, o analiză a firii umane în general și a comunității armene, în mod special.

Lucrarea-document – „Cartea șoaptelor” –, cu o abordare dihotomică, se înscrie în perimetrul paraliteraturii și developează mai multe linii de subiect, întâietatea deținând-o cea a dezvăluirii evenimentelor macabre care au avut loc în Anatolia cu un secol în urmă. Este o istorie ce ține de cotidianul public și privat al armenilor din România, a mentalității și fricii unei minorități naționale, a instituției de loialitate, dar și de colaborare, a figurilor individuale și colective, a eroilor și antieroilor, a victimelor, dar și a torționarilor, despre morți și vii, despre copii și părinți, nepoți și bunici etc.

Scriitorul și politicianul Varujan Vosganian împreună cu academicianul Mihai Cimpoi. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00438d.
Scriitorul și politicianul Varujan Vosganian împreună cu academicianul Mihai Cimpoi. Arhiva privată Mihai Cimpoi. Muzeul Științei al AȘM. Fond foto. Cota arhivistică: 00438d.

Academicianul Mihai Cimpoi își amintește că l-a invitat odată pe scriitorul Varujan Vosganian la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Acesta a promis că vine, dar s-a dus la consângenii săi din Chișinău, adică la Comunitatea Armenilor din Moldova. Ulterior, pe 11 iunie 2017, un exemplar al lucrării „Cartea șoaptelor”, cu autograful autorului, l-am depistat la Biserica Apostolică Armeană „Adormirea Maicii Domnului” din Chișinău.
1) Firul roșu al lucrării, compartimentată în 12 părți, este istoria armenilor de la începutul secolului XX, o istorie a genocidului din 1915 culminată cu surghiunul prin cele Șapte Cercuri ale Morții: Mamura, Islahiye, Bab, Meskene, Dipsi, Rakka și Deir-ez-Zor, în care populația armeană a fost decimată în proporție de 1,5 milioane.

2) Abecedarul cunoașterii comunității armene pornește de la povestea negustoriei, în care armenii au fost implicați din cele mai vechi timpuri. Ei erau emisarii aromelor și a mirodeniilor, inventând transportarea boabelor de cafea sau de năut peste ocean prin amestecul acestora cu orezul, care le proteja de umiditatea aerului. Autorul descrie ritualul de a găti cafeaua, prin prăjirea și măcinarea boabelor vreme îndelungată, după care urma fiertul într-un ibric tronconic cu gura strâmtă, în care aburii se înghesuiau șuierând. Sau prepararea meticuloasă a baclavalei de către femeile armene, presărată cu miez pisat de nucă și stropită cu sirop cald.

Covoarele armenilor, despre care se spune că ar fi ca Biblia, deoarece poți găsi totul în ele, începutul și sfârșitul. Felul armenilor-negustori de a se așeza într-o localitate neexplorată – coborau în porturi/orașe, după care se punea primul altar, în jurul bisericii apăreau dughenele, care prelungeau drumul și dădeau numele străzii în special armenească. „Ian” este partea terminală a majorității numelor de familie armenești, care indică descendența pe filieră paternă – de exemplu, Kevorkian, din limba armeană s-ar traduce drept Gheorghe și ar însemna a lui Kevork/a lui Gheorghe.

3) Romanul pomenește de vânzătorii de timp. „Neguțătorii de timp nu aveau rafturi, vitrinele lor erau neprimitoare, pe jumătate acoperite cu obloane, locul era întunecat și tejghelele înguste”. Timpul comercializat se numea „dobândă”, iar negustorii lui – cămătari. Cu această îndeletnicire se ocupau, în mod special, evreii. Banii sunt utilizați în scopul depistării persoanelor desprinse de comunitate. De exemplu, cazul Satenig, al surorii mai mici a bunicului Garabet Vosganian, element desprins din cercul „bătrânilor armeni ai copilăriei” autorului. Tot despre bunic, autorul vorbește că era indiferent de „partea lucrurilor lumești, care se putea măsura în bani”.

Viața umană, în timpuri dificile, este insignifiantă, fiind estimată, ca și în cazul băiatului prețuit de beduin, la un săculeț de făină. Dacă în timpuri favorabile armenii investeau banii în marfă, atunci în timpuri de restriște îi preschimbau în aur și nestemate. După aceea, cei mai bogați armeni din România s-au retras în zone mai liniștite, prin Liban, au ajuns în America. Actul de retragere era unul misterios, fără panică, fără a fi anunțată comunitatea. Mai mult ca atât, „lăsau în urmă vorbe inutile, dar liniștitoare, mâine ne vedem la cafea sau la șerbet, dădeau bani cu împrumut sau făceau comandă de marfă și plăteau dinainte, ca nimeni să nu-i bănuiască. Apoi își îndesau nestematele în săculeții din fundul cuferelor și în zorii zilei porneau”. Autorul consemnează faptul că în România forma cea mai sigură de îmbogățire erau afacerile cu administrația. Iar pentru a face economii de timp și comisioane era necesară avansarea proprie în sistemul administrativ.

4) Lucrarea consemnează și fapte din zona misticului, a secretizărilor maxime. Astfel, este emisă versiunea că masonii din România, conduși de Micael Noradunghian, au elaborat un plan potrivit căruia România avea să fie un nou membru al SUA. România avea să accepte Constituția americană și „dolarul drept monedă națională, puternică nu doar prin forța de tranziție, ci și prin simbolurile masonice de pe monedă”.

5) În perimetrul gestionării resurselor financiare și materiale, chiar și în condiții de marginalizare socială, armenii au putut face față și vremurilor tensionate. Concludent, în acest sens, este cazul armeanului Levon Harutiunovici Harutiunian, născut în 1913, deportat în Siberia între 1945 și 1955, utilizat la diverse lucrări, inclusiv în calitate de economist-șef într-un sector de prelucrare a lemnului. Se pare că acest exemplu vine să sfideze, într-o oarecare măsură, elementul autoidentității armenilor, și anume „drac mort și armean la pușcărie n-o să vedeți”. Se developează o serie de forme de dosire a banilor. Cei mai bogați armeni din România au emigrat în America înainte de instaurarea comuniștilor la putere și adoptarea Legii naționalizărilor din 11 iunie 1948. Iar armenii înstăriți rămași tindeau să-și protejeze averea ascunzând „printre cahle ori în cenușa sobei niscaiva monede de aur”, așa-numiții „cocoșei”. Bunicul autorului „Cărții șoaptelor” și-a îngropat averea sub cușca câinelui Fidel. Ulterior urmașii săpau cu multă râvnă locul unde ar fi putut fi îngropată comoara.

6) Armenii repatriați în Armenia sovietică, care în 1922 a devenit parte componentă a Republicii Sovietice Transcaucaziene, îndemnați de propagandă cu referire la ajutorul financiar și scutirea de impozite din partea statului, și-au semnalat semenii din România prin intermediul „domnului Staipelochian”, adică să stea pe loc, căci soarta celor din Armenia era anevoioasă și incertă.

7) Apogeul valorilor materiale, implicit al resurselor financiare, este înscris și în povestea de viață a lui Hartin Fringhian, credincios educației obținute în Anatolia, potrivit căreia „adevăratele averi se numără în aur și în nestemate, singurele ferite de toceala vremurilor”. De aici autorul concluzionează că „mai toți armenii veniți din acele ținuturi sărace, în care chiar și banii, puțini, câți se aflau, erau mai prețioși atunci când se numărau în galbeni”. Din această perspectivă, atunci când URSS a invadat România, nu le-a fost deloc dificil ca să strângă bijuteriile în boccele și să se retragă. H. Fringhian, supranumit „regele zahărului”, și-a depozitat bijuteriile în seiful nr. 78 al Băncii Comerciale Române. Averea lui constituită din aur și nestemate era estimată la un miliard de lei. H. Fringhian își făcea calcule într-un registru segmentat în „câștiguri” și „pierderi”.

Actul de moștenire al „regelui” prevedea bani pentru construirea și întreținerea la București a unui spital cu minimum 80 de paturi, construirea unui cămin pentru elevii români ortodocși săraci, copii de plugari: Academiei Române i-au fost lăsate prin testament 15 milioane de lei pentru procurarea de imobile de raport, Uniunii Generale Armene de Binefacere din Paris – 50 milioane de lei; au fost lăsați bani bisericilor, universităților, salariaților etc.

8) Armenii obțineau tradițional banii în urma negoțului și meseriilor. Autorul accentuează că, după venirea comuniștilor, afacerile private ale armenilor din România s-au mutat la domiciliu, unde lucrau seara. În timpul zilei însă aceștia erau loiali sistemului, fiind gestionari și cooperatori, „primeau să vândă pe puncte, pe cartelă sau la prețuri publicate în ziar și afișate pe perete”. Sunt evocate și elemente ilariante. Astfel, la 1 mai și 23 august prețurile în Romȃnia se micșorau cu cinci bani la produse, care oricum nu se găseau în comerț.

9) Despre bombardamentele din al Doilea Război Mondial autorul spune că, atunci când bombardau avioanele americane, românii erau liniștiți, deoarece acestea ținteau cu o mare precizie cazărmile nemțești de șosea, „încât le făceau una cu pământul, dar șoseaua rămânea neatinsă”.

10) Cartea este plină de cugetări, idei, constatări și poate lesne fi împărțită pe citate memorabile: „Un copil fără părinți e precum o casă fără acoperiș”, „Pușcăria e acolo unde lumea celorlalți e cât se poate de largă și lumea ta cât mai mică cu putință”, „Gropile comune sunt partea cea mai vinovată a istoriei”, „Cei care fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeții”, „Amintirile mor mai târziu decât oamenii”, „Mormântul e un fel de amintire, un fel de a muri înăuntru, lăsând numele pe afară” etc. La armeni, spațiile de aprins lumânări pentru vii și morți sunt identice. „Fiecare, mort sau viu, își ia cât are nevoie”.

Lidia PRISAC, Ion Valer XENOFONTOV, doctori în istorie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.