Milionul sau Amintiri despre conacul cu parc din Țaul (II)

0

(Continuare …)
– Da, bre, aşa e… Dar să vezi că nici gusturi ca ale boierilor de pe aici nu au. Nici la Edineţ şi nici la Movilău, unde merg des la iarmaroc, nu am văzut asemenea conac, îi răspundea un altul.
Cum să nu se mire lumea, când conacul, care era o clădire în stil gotic, cu două niveluri, la acel început de secol XX era deja aprovizionat cu apă şi iluminat.
Conacul lui Pommer din Ţaul a fost o casă de vară a bancherului, care venea în vacanţe de la Sankt-Petersburg împreună cu familia şi unde se organizau banchete cu mulţi participanţi. În restul anului, de el îngrijeau vechilul şi slugile, care locuiau în micile acareturi cu un singur nivel de pe lângă conac. Pentru înfrumuseţarea locului, familia boierească a decis să sădească un parc cu plante mai deosebite. Boierul, care era ocupat cu munca lui la bancă, n-avea lipsă de fonduri, s-a gândit deci să invite un specialist în proiectarea şi amenajarea curţii boiereşti. În acest fel, la conacul din Ţaul îşi face apariţia un personaj foarte la modă printre nobilii ruşi, dar şi printre cei basarabeni: arhitectul peisagist Ippolit Vladislavski-Padalko din Odesa.

Naşterea parcului
La puţin timp de la sosirea arhitectului la Ţaul, începe construcţia gardului de piatră care să înconjoare moşia, se mai zideşte câte un acaret pe lângă conac, se înalţă un castel de apă şi se face un grajd nou. Încep lucrările din parc, care se va armoniza perfect cu conacul şi celelalte edificii. Realizarea parcului a durat câţiva ani buni. Dar asta nu l-a speriat pe arhitectul peisagist, care în acel an, 1901, avea deja o bogată experienţă, dar şi o clientelă vastă.
Ippolit Vladislavski-Padalko se trăgea din Cetatea Albă ori Akkerman, cum i se spunea pe vremea Rusiei ţariste. Era fiul unui consilier orăşenesc mort de tânăr. Rămâne doar cu mama şi cei patru fraţi. Termină liceul de la Chişinău şi se înscrie la Şcoala de Horticultură din Odesa. Prima sa lucrare importantă a fost realizată pentru Nikolai Davâdov, bunicul acestuia Denis Davâdov, devenind faimos în timpul războiului cu Napoleon. Acesta a creat pe moşia familiei un dendrariu unic, undeva prin Rusia Centrală, care i-a deschis uşile spre societatea înaltă din Rusia ţaristă, dar şi din Basarabia.
Pe banii câştigaţi pentru acest proiect, Vladislavski-Padalko deschide la Odesa prima firmă de proiectare şi construire a spaţiilor verzi din sudul Rusiei ţariste. A realizat lucrări pentru multe personalităţi de atunci, iar una dintre acestea era baronul Falz-Fein, un latifundiar foarte bogat de pe lângă Herson, pe care l-a ajutat la proiectarea şi crearea vestitei şi astăzi Grădini Botanice din Askania-Nova.
Astfel, bancherul din Sankt Petersburg Pommer află de talentatul arhitect peisagist şi, în 1901, îl invită în Basarabia pentru crearea, lucru neobişnuit pentru aceste meleaguri, a unui parc dendrologic. Teritoriul pus la dispoziţia arhitectului era suficient, parcul urmând să aibă patruzeci şi şase de hectare şi să fie împărţit în zone diverse.
Astfel, în partea de nord a fost creat aşa-numitul parc de sus, unde se aflau deja conacul abia construit şi celelalte acareturi. În jurul acestor edificii şi în spatele lor au fost plantate conifere şi foioase, care dădeau locului măreţie şi importanţă. Dincolo de conac începea o pantă destul de abruptă, de unde se vedea aşa-numitul parc de jos, care se deschidea cu o minunată panoramă: grupuri de plante ce alternau în mod armonios cu poieniţele verzi ale parcului. Imaginația bogată a peisagistului de la Odesa a ştiut cum să planteze copaci şi arbuşti împreună şi să creeze un ansamblu absolut firesc, deşi plantele erau de specii, mărimi şi culori diferite.
Au fost plantate conifere din Siberia, arbori din Crimeea şi din Carpaţi, brazi argintii şi ienuperi din Statele Unite, brazi şi arţari din Canada, aceştia din urmă, toamna, creând un covor arămiu extraordinar. Munca de sădire a fost asigurată de ţăranii ţăuleni, căci nu era o şagă crearea unui ansamblu dendrologic armonios, cu plante aduse din toate colţurile lumii, care să se întindă pe o suprafaţă de câteva zeci de hectare.
În anul 1904, lucrările cele mai importante au fost finalizate: acareturile boiereşti erau terminate şi ele, parcul sădit, iar între timp a fost săpat şi un mic lac în partea de jos a parcului. Tot în acea perioadă, arhitectul a format o echipă din tinerii din sat şi din împrejurimi, care voiau să înveţe lucruri noi pentru timpurile acelea. Până la amiază aceştia studiau teorie, iar după masă învăţau să altoiască, să cureţe livada şi via, să amenajeze alei, să îngrijească parcul, căci parcul era străbătut de o mulţime de alei, cărări, drumuri de plimbări sau de călărit, toate împreună având lungimea totală de circa doisprezece kilometri.
Pommer era foarte mulţumit de lucrul făcut, încât îl rugă pe arhitect să mai rămână pentru câţiva ani la el, ca să aibă grijă de copacii abia plantaţi, să sădească flori peste tot şi să-i înveţe pe ţărani să îngrijească de parc. În ajutorul lui Vladislavski-Padalko vine un tânăr care tocmai absolvise aceeaşi şcoală de horticultură de la Odesa ca şi el. Este vorba de Iacob Voitov, fiul unui ţăran din sat, un tânăr foarte dornic să înveţe de la vestitul arhitect peisagist. În grija lui Voitov va rămâne, la plecarea arhitectului, grupul de tineri învăţăcei şi parcul nou-nouţ.
Astfel, în 1910, Vladislavski-Padalko termină lucrul la conacul cu parc de la Ţaul, fiind salutat călduros de familia boierului, dar şi de întreaga echipă de ucenici şi ţărani, cu care a muncit aproape zece ani de zile.
Parcul de la Ţaul a fost una dintre cele mai reuşite lucrări de peisagistică ale lui Vladislavski-Padalko, fiind foarte apreciat de societatea înaltă de atunci. În acest fel află de el generalul în retragere V. Dombrovski, care tocmai îşi construia conacul la Rediul-Mare, un sat situat la câţiva kilometri distanţă de Ţaul, unde dorea să creeze şi un parc în jurul conacului. Aceasta a fost ultima lucrare a acestui arhitect peisagist în Basarabia. În 1912, el lasă meleagurile noastre şi se întoarce acasă, la Odesa.
Din păcate, Andrei Pommer, boierul nostru şi bancherul de la Sankt-Petersburg, n-a avut norocul de a se bucura prea mult de frumuseţea noului şi faimosului parc — moare în 1912. După acel tragic eveniment, cucoana Alexandra n-a mai vrut să rămână o clipă în conacul din Ţaul, chiar dacă acolo dânsa a trăit o perioadă fericită a vieţii sale cu soţul ei şi cei doi se pregăteau să rămână la Ţaul pentru totdeauna. Se zice că, după moartea soţului ei, a mai venit de câteva ori în Basarabia, dar niciodată nu a mai trecut pe la Ţaul. Mergea direct la Cuhureştii de Sus, la frate-său, conu’ Vasile, unde a contribuit, împreună cu sora ei Eugenia, la zidirea bisericii noi din sat, al cărei arhitect a fost însuşi Alexei Şciusev.
Andrei şi Alexandra Pommer au avut patru copii: de unul se vorbea că, cică, era bolnav şi deseori putea fi văzut alergând ca un nebun prin apropierea conacului abia construit. Iar unul dintre fii, Ivan Andreevici Pommer, mândria familiei, îmbrăţişase cariera de militar. După moartea tatălui lor, acesta din urmă abandonă cariera sa strălucită şi se stabili la Ţaul, unde rămăsese, până în iarna lui 1943, când, împreună cu familia, se refugie pentru totdeauna în România. Fusese un boier bun şi corect, fiind respectat atât de slugile de la conac, cât şi de ţăranii din sat, care îl ajutau deseori la muncile din parc.Dăruire
Iarna dintre anii 1943-44 a fost o iarnă caldă, fără zăpadă, că şi copiii zburdau desculţi pe toloacele verzi-gălbui. Spre sfârşitul anului, prin decembrie, a plecat postul de jandarmi din sat cu căruţele şi, chiar înainte de Crăciun, s-au retras boierii, lăsând cheile de la moşie lui Iacob Voitov, cel care se ocupa de îngrijirea parcului şi a livezilor de pe lângă conac.
Ţăulenii au rămas deci fără primar, fără preot, fără şef de post. În sat nu exista nicio persoană ce reprezenta legea. Cu toate acestea, din decembrie şi până în martie, în localitate nu s-a auzit de vreun caz de furt, bătăi sau alte nelegiuiri.
După deportarea câtorva familii în 1941, sătenii nu-i aşteptau deloc pe ruşi. Doar copiii, liberi toată ziulica, pentru că şcoala era închisă, stăteau veşnic pe dealul dinspre satul Plop. De acolo, spuneau bătrânii din sat, urmau să vină ruşii. Şi iată că într-o bună zi, pe la sfârşit de martie, apărură patru călăreţi, îmbrăcaţi în pufoaice şi înarmaţi cu automate. Aceştia s-au apropiat de copiii curioși şi au întrebat, arătând înspre moşia lui Pommer:
– Ce-i acolo, gară de trenuri?
Iar Petru Bordeianu, care ştia ruseşte de acasă, le răspunse:
– Nu, acolo îs curţile boierului…
Aşa au mers toţi ruşii la conac, iar când au aflat că în cămările boierului era încă multă mâncare şi în beciuri destul vin, au întrebat cine avea cheile. A fost chemat grabnic Iacob Voitov, căruia boierii îi încredinţaseră cheile de la toate încăperile şi îl lăsaseră responsabil de lucrările din parc. Acesta, văzând soldaţii înarmaţi, n-a stat prea mult de vorbă şi le-a dat cheile. Beciurile au fost descuiate, iar soldaţii s-au pus pe benchetuit. Unii ţărani mai hâtri au aşteptat ca ruşii să se îmbete bine şi să adoarmă, ca apoi să fure vinul din butoaie, cu căldările. Alţii, profitând de neatenţia soldaţilor, intrară în conacul descuiat şi cărară tot ce au găsit la îndemână.
Obiecte frumoase şi delicate, ce împodobiseră salonul boierilor, au ajuns în casele câtorva ţărani mai hapsâni, care nici măcar nu ştiau unde să le pună şi cum să le folosească. Se povestea că unul, poreclit Vastion, furase o oglindă mare, de statura unui om şi, neştiind unde s-o pună şi de frică să n-o vadă cineva, o ascunse în ieslea vacii. Iar vaca, speriată de prezenţa oglinzii şi de ceea ce văzu în ea, îi trase o pereche de coarne, de se făcu în grajdul hoţului tot un ciob şi o nevoie.
Apoi au început să se îndrepte spre frontul de la Iaşi ofiţeri ruşi şi iară soldaţi, soldaţi, soldaţi… La 7 aprilie 1944, s-a așternut o ninsoare mare, astfel că dimineaţa satul s-a trezit cu o manta de omăt de vreo şaptezeci de centimetri. Ruşii însă nu s-au oprit din mers; ziua îşi croiau cărări prin nămeţi, iar noaptea poposeau pe la casele ţăranilor, repartizaţi de activiştii de la sovietul sătesc abia înfiinţat la conacul lui Pommer.
Primăvara se dovedise a fi mai grea decât iarna, care fusese mai blândă ca de obicei. Ţăranii au rămas fără gaz de lampă, aşa că au trecut la opaiţ, fără chibrituri — au trecut la amnar şi cremene. Duceau lipsă de sare şi săpun. Vremurile grele abia începeau.
După evenimentele descrise mai sus, când în martie 1944 sovieticii au intrat în Ţaul şi l-au ocupat, iar lui Iacob Voitov i-au fost cerute cheile de la beciuri şi celelalte încăperi ale boierului — puterea sovietică înfiinţează în următorii ani, pe locul moşiei lui Pommer, gospodăria agricolă colectivă „Stalin”. Terenurile moşierului, ce includeau parcul şi livada de şaizeci de hectare şi circa o sută de hectare de pământ arabil, au fost confiscate de către noii stăpâni.
Faptul că era un specialist cu studii şi cu experienţă, că-şi făcea bine treaba fără prea multă vorbă, l-a salvat pe Iacob Voitov de la deportare, chiar dacă în ochii sovieticilor a fost un slujitor fidel al moşierului până la venirea ruşilor. Şi au făcut bine lăsându-l să muncească şi să se ocupe în permanenţă de îngrijirea parcului, căci agronomul Voitov era un om punctual, harnic, nu vorbea mult, dar îşi cunoştea lucrul la perfecţie. Se trezea dimineaţa la ora patru, iar la cinci era deja la lucru, cunoştea foarte bine pomicultura, altoitul, se ocupa de toate plantele perene, de parcul moşierului şi de florile din jurul conacului.
În perioada postbelică, atunci când au început să fie create primele spaţii verzi în oraşele şi satele mutilate de război, cele dintâi pepiniere cu plante decorative din Basarabia au apărut din seminţele aduse din parcul din Ţaul. Tot de la Ţaul Voitov a trimis seminţe de plante rare şi exotice pentru completarea colecţiei Grădinii Botanice a Academiei de Ştiinţe a RSSM, înfiinţată în 1947. Doar parcul din Ţaul fusese creat, la început de secol, din plante aduse din multe colţuri ale lumii, de forme diverse şi ciudate, în culori nemaivăzute pentru aceste meleaguri: arţari canadieni cu frunzele roşii, dar şi arţari americani, stejari piramidali, numeroase exemplare rare de conifere şi foioase, sălcii plângătoare ce au fost plantate pe malul lacului din parc.
De valorificarea acestor specii rare a avut grijă Iacob Voitov, care, fiind un specialist recunoscut în domeniu, este numit agronom al parcului până în anul 1961. În acest an parcul boierului Pommer devine Parcul Dendrariu din Ţaul, iar Voitov este numit dendrolog principal, unde-şi continuă sârguincios munca până în 1976, când este nevoit să se pensioneze din motive de sănătate.Epilog
Oricine dintre cei care au cunoscut bine parcul şi conacul, pentru că s-au născut şi au copilărit aici ori poate că şi-au trăit viaţa de om la Ţaul, ar putea avea sentimente dintre cele mai contradictorii în ceea ce priveşte prezentul parcului.
Unii privesc cu optimism înspre viitor, sperând că într-o bună zi parcul şi conacul vor străluci ca acum un secol. Alţii sunt mai sceptici, regretă trecutul glorios al parcului, dar şi al satului. Puţine au rămas aşa cum au fost odată, măcar cum erau acum câteva decenii, când parcul încă era îngrijit şi valorificat. Sunt oameni care acceptă într-un fel lucrurile aşa cum sunt ele în prezent. Uneori se plimbă prin parc, alteori privesc melancolic pereţii ruinaţi ai vechiului conac, mai merg la iaz, fac o fotografie pentru amintire şi revin la traiul lor obişnuit. Viaţa continuă.
Astăzi conacul din Ţaul, deşi părăsit şi abandonat de ani buni, tot frumos şi măreţ pare când intri pe poarta vechiului parc. Toţi mirii din Ţaul vor să facă neapărat măcar o poză la intrarea în parc, în faţa acestui conac, a cărui măreţie nu apune. Mai are un farmec al lui aparte, deşi de aproape îl vezi jalnic şi ştirbit pe la colţuri.
Doar cine-i ştie povestea, cea mai mult şoptită, bănuieşte că bătrânul conac îşi mai aşteaptă stăpânii, dar n-are cum să ştie că pentru ei nu mai există cale de întoarcere. Norocul pietrelor şi al plantelor este să nu moară niciodată, acestea vieţuind în veci în cei ce se îngrijesc de ele. Şi cu oamenii la fel se întâmplă, dar condiţia este ca ei să lase ceva frumos în urmă, care să dăinuie în timp.

autor: Alexandru Grama

ÎNCEPUTUL SUBIECTULUI ÎL GĂSIȚI AICI:

Milionul sau Amintiri despre conacul cu parc din Țaul (I)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.