Raiul din care Dumnezeu a evadat

0
104

O, da, ştiu, Dumnezeu a vrut să locuiască în satul meu de naştere, Slobozia-Vărăncău, de prin părţile Sorocei! El a pus din toate patru părţi dealuri înalte ca să-l apere de vânturi şi să avem unde face în Săptămâna Patimilor denii, a adus căprioare, cerbi şi mistreţi în pădurea dinspre Racovăţ, a semănat pe dealuri ciuperci şi a înroşit locurile cu mure de le strâng oamenii cu căldările, ierbii i-a dat un verde de care te dor ochii primăvara… Pentru ca Raiul să capete contur, a pus alături Nistrul, iar în amonte, chiar lângă locul unde avea să fie școala, a deschis cu mâna Lui divină șapte izvoare. Iarna apa de-a lungul malului nu îngheţa şi mergeam la lecţii după ce ascundeam pe unde ştiam noi un toporaş. Cu el, după ore, tăiam un partal de gheaţă mai sus de izvoare şi mergeam spre casă ca la timona unei corăbii.
Există și o graniță nevăzută cu ochiul — intrând pe timp de arşiţă dinspre câmpia Sorocei în sat, cam pe la Piscul Beciului, simţi un val de aer răcoros care-ţi primeneşte plămânii. Iarna efectul este invers, atunci când în satele din apropiere Stoicani şi Ciripcău viscoleşte, aici, în vale, plouă liniştit.
Nistrul, nu adânc, dar mai lat ca în alte părţi, este, chiar dacă nimeni nu s-a gândit la acest lucru, zeul slobozienilor. Cam ca Nilul pentru egipteni. Atunci când comisarii roşii au ordonat să fie foamete pe aceste locuri, foamete aşa de mare, încât să leşine şi să moară oamenii pe drum, să te temi a lăsa un copil din casă ca să nu-l mănânce câinii hămesiţi sau vecinii, în Slobozia-Vărăncău nu a murit niciun om. Când nu prindeai un peşte, aduceai acasă o căldare de scoici. Doamne, parcă se răsturnase cornul abundenţei, nici într-un an nu au fost atâtea scoici şi atâţia peşti în aceste ape cristaline. Este pentru că Dumnezeu nu a fost niciodată comisar bolşevic. Veneau din sate îndepărtate oameni cu ceaunaşe în braţe poate or avea norocul să pună în ele un peşte. Unul singur, ca un simbol al credinţei în viaţă. Mulţi au murit cu ceaunul în braţe fără să ajungă la apă.
Tot Dumnezeu i-a dat putere tatălui meu Evghenie Sărătilă, secretar de soviet, şi lui Vanea Botnaru, preşedinte, să adreseze în cumplitul an 1949 organelor de partid şi NKVD-ului o scrisoare cu aproximativ următorul conţinut: ”Satul nostru este mic şi sărac. Nu avem pe cine introduce în lista culacilor”. (O noapte întreagă au fost scrise aceste două propoziţii, cei doi ştiind ce riscă). În final, atunci când zeci de mii de oameni, turnaţi de pişorcile satelor, urcau în vagoanele marfare pentru a fi duşi ca vitele în Siberii de gheaţă, Slobozia-Vărăncău îşi păstra gospodarii. Nici un om nu a fost deportat. Consecinţele le-au suportat, desigur, autorii scrisorii, dar aceasta este altă poveste.
Bijuteria satului a fost Valea Jiosului — cea mai importantă mahala care se întindea pe malul râului de la cimitir, biserică, până la moară şi şleah (drumul spre şcoală). Zeci de copleşi porneau cu călimările în mână ori în buzunarele de la piept spre şcoală fără a uita să plătească vamă câinelui mare, roşcat al mucuţei Varvara care câine nu cerea nimic, ci doar privea aşa, întrebător. Aici se rotea în zilele Învierii osia scrânciobului cu patru bănci lustruite (plata pentru 10 minute — cinci ouă roşii de la bărbat pentru iubita sau nevasta sa), pe Nistru mai lucra una din cele şapte mori de apă, aici, pe maidanul morii, băteam ţurca şi serile ne jucam de-a inamicul, furam cireşe de mai şi mere dulci din pomii lui Alexei Todiraş, pere de la Pavel, supranumit Primul pentru că trăia chiar la marginea satului şi, dacă era din Jios, cine ar fi îndrăznit să-i zică Ultimul. Desigur, prindeam pești. După ploaie — cu volocul ori, la nevoie, cu o perdea veche (se întâmpla şi mai nouă), peste noapte lăsam peremitca (o frânghie, două pietre la capete şi vreo 20 — 30 de cârlige cu râme). Însă cel mai popular instrument de pescuit era (şi este) cel mai vechi posibil din istoria omenirii — furculiţa. Orice băiat, dar şi fată uneori, putea să prindă într-o dimineaţă vreo sută, chiar şi mai mulţi, peşti scurţi, negri, cu capul mare, numiţi aici baboi. Dacă aveai poftă să călătoreşti până la Coşniţa ucrainească ori până la Soroca, venea la cinci dimineaţa vaporul şi te ducea, legănându-te…
Copil fiind, mă gândeam la gloria satului meu. Ce bine ar fi dacă în podgor (un loc plat ca o scenă la mijlocul dealului mai la dreapta de Râpa Popii, unde făceam denii cum nu am mai văzut în alte părţi) ar fi construită o bază de odihnă de nivel mondial. De acolo să fie întins un funicular până la pânza apei Nistrului pentru ca turiştii să aibă cum merge la scăldat şi la prins baboi. Satul să fie invadat de oaspeţi de la Paris, Atena, Roma… Copilărie, dulce reverie! Era pe vremea cortinei de fier.

Nistrul, dacă e să folosim o sintagmă îndrăgită de filosofi, este, în sine, dincolo de bine şi de rău. El poate să te nenorocească cu aceeaşi uşurinţă cu care te hrăneşte. În istoria mai nouă el intră nechemat în sat de mai multe ori. În 1932, apa ajunse la streşini, în 1941 veni vara, limpede, în 1969, 1975, 1983 — primăvara, uneori cu sloiuri de gheaţă. Vorba e că la vreun kilometru la vale de sat Nistrul este stăvilit de dealul Vărăncăului şi obligat să o ia brusc, mai mult de 90 de grade, la stânga. Gheaţa purtată de ape refuză să înţeleagă că trebuie să urmeze cursul râului şi din inerţie încerca să muşte din peretele vertical, înalt de vreo patruzeci de metri căruia localnicii îi zic holm. Durează nu mai mult de o jumătate de ceas până când se formează un baraj natural de gheaţă înalt cât o clădire din cinci etaje. Din acest moment în cam 10 minute Slobozia era inundată. Parte din oameni s-au împăcat cu acest fenomen, şi-au făcut case cu fundament înalt, în amintirile lor râul apărând ca un musafir, ca un om viu. Poţi auzi spunându-se: Apoi în anul, când a fost Nestrul în sat, s-au făcut nişte nuci cât pumnul… Alţii — fraţii Alexandru şi Petru Cosniceanu, Antonaş Comendant, Miron, tot Comendant, Alexei Todiraş, nanul Androne Pahom, Boris, fiul lui Isai Botnari, geamandurierul, familia Leşcu şi-au stricat ori părăsit casele şi au făcut altele dincolo de gârlă, la Capul Dealului, pe Delniţă ori la Cotul Domnului, în mahalaua dinspre satul lui Cremene. Unele locuri au fost arate, pe altele a crescut pădure de mesteceni numiţi aici sârnicari. În locul oamenilor şi-au făcut viză de reşedinţă vulpile. Canavaua mahalalei s-a ales cu primele serioase fisuri.
În zilele exodului gheţii veneau militari şi bombardau Nistrul cu bombe de adâncime, folosite împotriva submarinelor. Acestea făceau să zboare sloiuri de gheaţă până la nori şi să sară sticlele de la geamuri. Au mai făcut în Nistru fântâni şi în ele şi-au găsit loc somoni uriaşi care s-a întâmplat să înghită şi oameni. Ulterior administraţia a fost nevoită să ia măsuri radicale pentru că în situaţia noastră era şi centrul raional Soroca. În amonte de Otaci a fost construit un dig ce a format un lac de acumulare. Datorită miraculoasei calităţi ale apei care, mai jos de zece metri adâncime, are întotdeauna zece grade plus, Nistrul nu mai îngheaţă iarna şi apa este mai rece vara. Problema este ca şi cum rezolvată, dar noi nu suntem un popor de nomazi care să se mişte odată cu păşunea. Cei plecaţi au preferat să moară în casele lor noi.

***
Moartea nu citeşte ziarul şi nu are concediu. Încet-încet au trecut dintr-un rai în altul Pavel care nu putea fi numit ultimul, Alexei şi Eugenia Todiraş, izolatul Toma, nănăşelul Nicolae Rusu, nana Teodora numită şi Fonda, Procopie Cecan, Leonid şi Eugenia Gogu, Mihail, alt Mihail şi Vasile Boldescu, tatăl meu Evghenie cu mama mea Nina (care, ieşind la pensie, a aflat cu mare mirare că o cheamă Vasilina) cu unsprezece copii ai lor, aprigii Afanasie şi Andrei Pahom, Nicolae Leşcu, foştii ocneni, Nicolae oloiniţarul, Ullian Geamănă, Vasile şi Tăşunea Botnaru, nanul Basile cu darnica năniţă Mărioara, nana Manea, nanul Dumitru, Toader Ciolacu, mai tinerii Oleg rusul, Ghiţă după părinţii lui Filip şi Aritina Boldescu, Toderică, numit Chindirel şi atâţia alţii. Astăzi din 43 de case, pe care le mai ţin minte eu, sunt locuite 10. În cinci dintre ele stă câte un singur om, bătrân sau bolnav de tuberculoză, în trei sunt şi copii. Şi iarba creşte, şi ne orbeşte… În ogrăzi şi pe drumuri — iarbă. Ce bine pentru turişti! Iar de la o vreme satul a fost invadat de lebede. Într-un timp, zic localnicii, erau pe pânza apei mai mult de o mie de aceste păsări superbe. Iarna, parte din ele au început a intra în sat căutând hrană. Nu ştiau că Mahalaua Jiosului este practic pustie.

***
Precum ziceam, moartea este mereu în exerciţiul funcţiunii. Suntem supăraţi pe ea numai atunci când ia oameni cu zile. În rest, ne-am deprins să-i respectăm misiunea pentru că muritori suntem. Întotdeauna în locul celor plecaţi veneau alţii. Secole la rând. Acum nu mai vin. Când s-a mai văzut ca în clasa întâi dintr-un sat cândva prosper (împreună cu două, apropiate, formau cel mai bogat cândva colhoz din Republica Moldova) să meargă un singur copil? Vă rog să nu vă speriaţi de Armaghedon. El, spre deosebire de Evul Mediu, obişnuieşte să vină tiptil.

Din Rai nu pleci, poţi fi doar izgonit. Evadarea nu are sens, pentru că i-ar deruta imens pe cei fericiţi! Înseamnă că la noi raiul este altfel. Un rai de care Lui Dumnezeu îi este ruşine să povestească. Aşa s-a întâmplat că cei care visau să vadă venind în Slobozia noastră turişti de la Paris, Atena, Roma şi din alte părţi, în final au plecat la Roma, Atena, Paris şi în alte părţi. Cauzele? Răspunsul e la suprafaţă: sărăcia. Dar sărăcia are şi ea rădăcini. Altfel nu am putea înţelege de ce lasă oamenii poamele şi căpşunele lor de acasă şi pleacă să culeagă poame şi căpşune în Spania, Franţa, Grecia? Rădăcina cea dintâi, zic eu, este muţenia. Imperiul le-a luat oamenilor vocea. Spirite balcanice, pline de vervă pe la nunţi şi cumetrii, ei iau subit apă în gură când dau ochii cu administratorul ori cu un oaspete suspus. Chestia aceasta este confundată uneori cu ospitalitatea.
Directorul SRL-lui din sat a plecat să se odihnească puţin la mare. Ca să nu piardă „evidenţa contabilă a lucrurilor”, a luat cu el şi o contabilă… Între timp pe la posturile radio -TV se vorbi despre obligativitatea semnării contractelor colective de muncă. Oamenii trebuie să ştie ce volum de muncă au de îndeplinit şi cu ce se vor alege în final. Rumoare trecu prin slobozieni: Noi de ce nu ştim ce vom primi pentru munca noastră?! Vrem contract de muncă! Mare minune! Şeful de brigadă, uimit ca de potop, merge la directorul proaspăt odihnit:
− Oamenii fac gălăgie, vor contract la mână.
Directorul urcă în maşină şi vine la faţa locului:
− Voi de ce nu lucraţi? Se usucă răsadul.
Tăcere. Într-un târziu una mai curajoasă întrebă pe un ton jucăuş:
Ap, iaca am vrut să ştim cum a fost la mare?
− La mare a fost bine.
Oamenii s-au ridicat şi, fără să mai zică o vorbă, au mers la muncă. Cea cu întrebarea se lăuda:
− Aţi văzut cum l-am pălit? Drept în ochi!
Altă întâmplare. Un grup mobil al unui partid cu mari pretenţii ceru sprijinul directorului în campania electorală. Ce i-au dat — greu de spus, dar doreau să le favorizeze nişte întâlniri cu alegătorii.
− Aşteptaţi zece minute, zise directorul.
− Atât de repede puteţi organiza o adunare?
Directorul îi luă pe emisarii partidului (astăzi nu mai există acel partid) şi îi duse la crucea drumului de lângă fermă. Degrabă apărură şi camioanele care duceau lucrătorii la deal. La un semn opriră toate. Directorul întrebă:
− Voi ştiţi că degrabă avem alegeri?
− Știiim!
− De data asta votăm pentru partidul Cutare. Aţi înţeles? Cine nu votează — tăiem grâul!
Agitaţia electorală în trei sate luă sfârşit.
Care, dracu, dintre voi, are tupeul să vorbească despre prosperitate, democraţie, schimbare revoluţionară? Ori nu ştiţi că nu poate mutul să primească la fel cu cel care vorbeşte?
***
Cauza a doua: Laşii. De la începutul Mişcării de eliberare naţională noi nu am avut parte decât de câţiva oameni curaţi-lacrimă: Gheorghe Malarciuc, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Moşanu, Nicolae Costin, Ion Dumeniuc, Mihai Cimpoi, Nicolae Mătcaş, Valentin Mândacanu, Vasile Bahnaru şi alţi câţiva lingvişti, Vieru, Leonida, din politicieni, poate, Sturza… Vai, nu inocenţii fac istorie!
Laşii au vândut câte o găină, câte o albină în acest colţ de ţară. Sunt pline analele şi ne dor urechile de cei care ne mai conving că nu s-a putut altfel, au vrut să ne facă bine şi că mai vor. De la Cremene până la Slobozia mea (4 kilometri) au fost amplasate o fermă de aproape o mie de vaci, o stână cu vreo cinci sute de oi, o prisacă cu circa 300 ştiubeie şi o fermă de păsări cu vreo cinci mii de găini. Toate au dispărut într-o noapte, aşa cum au dispărut în toată Republica Moldova. Se vede că nu s-a putut altfel. Se zice că parte din bani au fost folosiţi pentru a cumpăra electoratul. De, politica este în primul rând economie.
O întrebare îmi tot dă ghes: Poate fi conceput raiul fără albine, oiţe, vaci şi păsări? De unde râuri de lapte fără vaci?
Răspuns: Poate. În buletinele de știri.
Aventurierii, hoții ori, pur și simplu, trădătorii gen Iurie „frontistul” ne-au făcut prizonieri. Jiosenii nu mai vor programe, placate, vor orez, nişte bănuţi, ceva concret. Sărmana Maria Borozan, nevasta lui Petrea Pahom, vărul meu, care a murit mai devreme crezând că tuberculoza este un dar al lui Dumnezeu, pune în faţa unei echipe de tineri politicieni veniţi cu un program reformator sacramentala întrebare: Iaca, după ce am văruit casa la cumătra mi-o ieşit la cot o bobisică. Ce poate face partidul neavoastră cu ghela asta? Of, şi telefoane de pe la Ministerul Sănătăţii, şi consultări, că doar în perioadă preelectorală suntem…
E periculoasă simplicitatea. Maria, cea care se uita chiorâş la fetele şi nevestele ce ieşeau în sat în păr (fără basma, adică), avea să moară de ruşine peste vreo doi ani după ce a fost violată de un tânăr narcoman. Prin felul ei de a fi a lăsat o întrebare către cei de la putere. O întrebare simplă: Voi știți ce este rușinea? Dacă aţi fi ştiut, demult trebuia să muriţi!
Uite că Dumnezeu a început să-şi facă bagajele. Ba nu, greşesc, noi i le-am făcut.
***
Toate culorile lumii lucesc la Paștele Blajinilor. În această zi ai șansa să depistezi nevăzutele în alte cazuri deosebiri dintre Cardin, Dior şi Chanel. Părintele Ioan îngână cu sârg ceea ce este scris în pomelnice având grijă să le îndepărteze pe cele în care sunt puşi mai puţin de cinci lei. Banul văduvei n-are şanse de trecere. Mai înainte el afişase pe uşa magazinului din centru lista celor care nu au dat suficienţi bani pentru reparaţia bisericii (două sute de lei de căciulă, bariz şi pelincă). În lista neagră nimeriră şi finii părinţilor mei — Petre Pahom, care era orb de tot, şi nevasta lui Sâica — surdă. Chiorul şi surda, ruşinaţi, au împrumutat bani (patru sute de lei în vremea aceea pentru ei era o sumă enormă), contribuind astfel la renovarea locaşului pe care el nu avea cum să-l vadă şi ea, intrând, nu putea nimic să audă.
Iar după abureală (în Jiosul meu se crede că la morţi sarmalele nu ajung, ci doar aburii), hai să mai privim puţin televizorul. Mama mia, ce fericire, e ziua de naştere a unui cunoscut politician! El, fiu devotat al acestui neam, a invitat la sărbătoare un ansamblu etnofolcloric. Aburiţi bine, politicianul şi solistul ansamblului răcnesc un colind de la Finteuşul Mare:
− Mută-i întrebarea ce răsună-afară
Lerui-ler
− Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară?
Leru-i Leeer!
Auziţi, el, care a fost şi preşedinte de republică, şi speaker, şi şef de echipă parlamentară, îi întreabă pe nenorociţii jioseni ce-au făcut din ţară?
Într-un fel, poate are dreptate, noi purtăm vina că i-am ridicat sus, de unde omul mic nu se vede. Ca să poţi vedea de acolo trebuie, cel puţin, să-l ai pe Dumnezeu în suflet. Domnii mari de astăzi, nu vă fie frică, jiosenii nu sunt pentru voi un pericol. Adevăraţii voştri duşmani sunteţi chiar voi.
***
Apoi veni şi ziua Înălţării şi Dumnezeu se ridică la cer. Ar mai sta, cu bunătatea Lui de care nu suntem vrednici să mulţumim, dar cred că, în final, a decis să mute locul Raiului. Eu nu ştiu unde, necunoscute sunt căile Lui.

Sărmana Maria Borozan, nevasta lui Petrea Pahom, vărul meu, care a murit mai devreme crezând că tuberculoza este un dar al lui Dumnezeu, pune în faţa unei echipe de tineri politicieni veniţi cu un program reformator sacramentala întrebare: Iaca, după ce am văruit casa la cumătra mi-o ieşit la cot o bobisică. Ce poate face partidul neavoastră cu ghela asta? Of şi telefoane de pe la ministerul sănătăţii, şi consultări că doar în perioadă preelectorală suntem…
E periculoasă simplicitatea. Maria, cea care se uita chiorâş la fetele şi nevestele ce ieşeau în sat în păr (fără basma, adică) avea să moară de ruşine peste vreo doi ani după ce a fost violată de un tânăr narcoman. Prin felul ei de a fi a lăsat o întrebare către cei de la putere. O întrebare simplă: Voi știți ce este rușinea? Dacă aţi fi ştiut, demult trebuia să muriţi!
Uite că Dumnezeu a început să-şi facă bagajele. Ba nu, greşesc, noi i le-am făcut.
***
Toate culorile lumii lucesc la Paștele Blajinilor. În această zi ai șansa să depistezi nevăzutele în alte cazuri deosebiri dintre Cardin, Dior şi Chanel. Părintele Ioan îngână cu sârg ceea ce este scris în pomelnice având grijă să le îndepărteze pe cele în care sunt puşi mai puţin de cinci lei. Banul văduvei n-are şanse de trecere. Mai înainte el afişase pe uşa magazinului din centru lista celor care nu au dat suficienţi bani pentru reparaţia bisericii (două sute de lei de căciulă, bariz şi pelincă). În lista neagră nimeriră şi finii părinţilor mei Petre Pahom care era orb de tot şi nevasta lui Sâica — surdă. Chiorul şi surda, ruşinaţi, au împrumutat bani (patru sute de lei în vremea aceea pentru ei era o sumă enormă), contribuind astfel la renovarea locaşului pe care el nu avea cum să-l vadă şi ea, intrând, nu putea nimic să audă.
Iar după abureală (în Jiosul meu se crede că la morţi sarmalele nu ajung, ci doar aburii) hai să mai privim puţin televizorul. Mama mia, ce fericire, e ziua de naştere a unui cunoscut politician! El, fiu devotat al acestui neam, a invitat la sărbătoare un ansamblu etnofolcloric. Aburiţi bine, politicianul şi solistul ansamblului, răcnesc un colind de la Finteuşul Mare:
− Mută-i întrebarea ce răsună-afară,
Lerui-ler
− Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară?
Leru-i Leeer!
Auziţi, el, care a fost şi preşedinte de republică, şi speaker, şi şef de echipă parlamentară, îi întreabă pe nenorociţii jioseni ce-au făcut din ţară?
Într-un fel, poate are dreptate, noi purtăm vina că i-am ridicat sus, de unde omul mic nu se vede. Ca să poţi vedea de acolo trebuie, cel puţin, să-l ai pe Dumnezeu în suflet. Domnii mari de astăzi, nu vă fie frică, jiosenii nu sunt pentru voi un pericol. Adevăraţii voştri duşmani sunteţi chiar voi.
***
Apoi veni şi ziua Înălţării şi Dumnezeu se ridică la cer. Ar mai sta, cu bunătatea Lui de care nu suntem vrednici să mulţumim, dar cred că, în final, a decis să mute locul Raiului. Eu nu ştiu unde, necunoscute sunt căile Lui.

Autor:  Vlad Sărătilă

 

DREPTUL LA REPLICĂ
De ce transformăm RAIUL în IAD?

Am citit cu mult interes articolul semnat de Vlad Sărătilă “Raiul din care Dumnezeu a evadat” şi nu pot să nu remarc unele lucruri care nu au nimic cu adevărul. Ba chiar se creează impresia că autorul, deşi vorbeşte despre Rai, doreşte să demonstreze cititorului că acesta este un adevărat Iad pentru unii. De exemplu, în partea a III-a a articolului, domnul Vlad Sărătilă spune nişte lucruri neadevărate, care au drept scop denaturarea adevărului şi ponegrirea unor persoane care, în opinia lui, se fac vinovate că… Dumnezeu a evadat din acel Rai. Mă simt vizat şi eu, chiar dacă nu mi se spune numele concret, dar nu trebuie să fii “cu stea în frunte” ca să-ţi dai seama despre cine este vorba. Astfel, autorul scrie despre directorul SRL-ului, care “a plecat să se odihnească puţin la mare şi, ca să nu piardă evidenţa contabilă a lucrurilor a luat cu el şi contabila”. S-ar părea că nu este ieşit din comun faptul că un om doreşte să se odihnească la mare, dar de ce se amestecă în acest terci şi… contabila, or, în SRL-ul despre care este vorba contabil era domn, nu doamnă (adică contabil, dar nu contabilă) şi de ce se trece atât de grosolan granița dintre decenţă şi ipocrizie? Sau, autorul afirmă, de parcă a fost martor ocular, că directorul i-a impus pe oameni să voteze pentru cutare partid, aproape punându-le „pistolul la ceafă”, iar în caz contrar „le taie grâul”. Aş vrea să ştiu şi eu cum se poate de „tăiat grâul”, dar voi spune ceea ce ştiu şi ce a fost în realitate — am făcut agitaţie pentru partidul pe care îl reprezint şi în prezent, lucru care mi se pare normal, dar nu i-am pus nimănui cuţitul în coaste şi nu am intrat în cabina de vot să văd cine şi cum votează… Mai sunt în acest articol şi alte „mărunţişuri” care deranjează, dar mă opresc aici, fiindcă unii consideră că în democraţie poţi face şi poţi spune ce vrei şi nu cred că eu o să le pot schimba opinia. Un sfat aş dori să-i dau domnului Sărătilă: înainte de a spune sau de a scrie ceva, ar fi cazul să se documenteze din mai multe surse, să nu tragă concluzii pripite şi să nu dea nimănui motive de a veni cu astfel de replici…

Alexei FLOREA, directorul SRL „Prietenia-Agro”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.