Cu cât argint au fost cumpărate oraşul Soroca şi satul Zastânca?

Precizăm din capul locului că în literatura istorică există informații sumare și nu întru totul exacte referitor la acest subiect. Bunăoară, Ștefan Ciobanu menționează că orașul Soroca, „până în anul 1848, a fost proprietatea particulară a familiei boierești Roset-Roznovanu” (Ciobanu 1993, 87). Dintr-un studiu recent despre județul Soroca, semnat de Nicolae Bulat, spicuim următoarele.

În 1781, domnul Constantin Moruzi dăruiește târgul Soroca fiicei sale Sultana, măritată cu hatmanul Scarlat Sturza, iar în 1793, logofătul Nicolae Ruset cumpără moșia Soroca la soltan-mezat. În continuare însă autorul respectiv afirmă că, în perioada 1781-1849, târgul Soroca s-a aflat „în posesia privată a lui Iordache Ruset și a familiei Cerchez”. Totodată, cititorul mai este informat că în 1848, în virtutea unui decret imperial, Alexandru Cerchez vinde statului rus „mahalaua Zastânca și moșia Soroca cu 100 000 ruble de argint” (Bulat 2000, 104,133).

Pentru început, vom urmări cum a evoluat proprietatea asupra târgului Soroca în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. În luna mai 1778, comisul Scarlat Sturza se căsătorește cu Sultana Moruzi (Popișteanu, Matei 1995, 196) căreia, tatăl ei, domnul Principatului Moldovei (1777-1782) Constantin Moruzi, prin hrisovul de danie emis anterior datei de 10 aprilie 1781, i-a trecut în stăpânire „târgul Sorocii și cu toată moșia câtă esti împregiurul târgului” (Ispisoace și zapise 1931, 143).

Odată cu retragerea trupelor ruse din Principatele Române, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace ruso-otoman de la Iași din 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792, în Rusia a plecat și Scarlat Sturza însoțit de familia sa. Părăsindu-și țara, Sturza și-a lăsat averea în grija unor persoane de încredere, cărora le pune la dispoziție o „carte de vechilime”, iscălită de ambii soți și întărită cu pecețile sale în Iași, la 8 martie 1792. În actul cu împuternicirile acordate se menționează:

„După legătura păcii ci s-au aşăzat între aceste două împărăţii de obşte fiind slobozi fieiştecare la orice parte de loc a merge după acea voe socotind mai de odihna noastră a ne tragi de supărările de aici şi fiind şi voe lui Dumnezeu a ne aşeza în ţările ai împărăteştii măriri. Rădicându-ne acum cu toată familia noastră mergem la Roșiești, drept aceia pentru lucrurile noastre mișcătoare și nemişcătoare facem deplin vechili în locul nostru de dumnealui sulger Ioniță Măcărescu și dumlui ispravnic Dimitrache Cuza, oameni ai casei noastre, cărora prin cartea aceasta a noastră li se dă toată puterea și voie asupra tuturor lucrurilor noastre a le vinde atât moșiile, viile, lucrurile din casă, după prețurile ce se vor putea învoi cu cumpărătorii și după puterea cărții acestei noastre, a da și zapisurile sale până ne vor înștiința și se vor trimite din partea noastră scrisoare pe numele fiecărui cumpărător.” (Ispisoace și zapise, 1931, 164-165).

Fiind permisă de către domnul Moldovei Mihail Șuțu, la 4 iunie 1793, scoaterea la mezat a târgului Soroca cu moșia din jur a vistiernicului Scarlat Sturza, această proprietate, după cum se spune într-un alt act aprobat de domn la 4 iulie 1793, este cumpărată de către biv vel logofătul Nicolae Ruset-Roznovanu (Ispisoace și zapise, 1931, 154-155). S-a dovedit însă că această vânzare a fost făcută cu scopul ca proprietatea respectivă a lui Sturza să nu fie confiscată din cauza refugierii sale în Rusia. Scarlat Sturza îi vinde lui Nicolae Ruset cu adevărat Soroca la 9 august 1801. În actul de vânzare-cumpărare, întocmit la Iași, Sturza dă următoarea explicație: „Fiind moșia mea târgul Soroca cu tot locul ei prinprejur și cu acareturile ce sunt pe dânsa în vremea absenței mele din Moldova la Roșiești, când după puterea înaltelor tratative dinpreună cu celelalte acareturi și lucruri ale mele au fost scoase la mezat unde neajungând la prețul cuviincios au fost lăsate de mine până acum sub povățuire și purtare de grijă dumnealui badilui Niculae Rosăt biv vel logofăt, vărul meu. Acum dar având și eu trebuință a cumpăra la Rusie unde locuiesc robi sate spre statornicie familii mele am socotit și din toată voe me m-am hotărât a o vinde de veci, deci după așezare și tocmala ce am făcut cu dumlui logofăt vărul meu numitul târg Soroca și cu tot locul ei și cu acareturile ci sunt pe dânsa o am vândut dumsale drept “45 000 lei” (Ispisoace și zapise 1931, 163).

De la Nicolae Ruset-Roznovanu, târgul Soroca îl moștenește fiul său, marele vistiernic Iordache Ruset-Roznovanu, care este indicat ca proprietar al acestei localități și pe foaia de titlu a listei contribuabililor din târgul Soroca, întocmită în cadrul recensământului fiscal din 1835.

Iordache Ruset-Roznovanu trece orașul Soroca (Sorocii i se acordă statut de oraș prin decretul imperial din 18 decembrie 1835) în stăpânirea fiului său, Nicolae, care îl vinde fraților Alexandru și Constantin Cerchez, fiii vel-clucerului Nicolae Cerchez. Procedura de vânzare-cumpărare a avut loc până la data de 4 noiembrie 1839, când colonelul Alexandru Cerchez cumpără de la fratele său Constantin jumătatea din orașul Soroca ce-i aparținea celui din urmă. Primul dintre frați, Alexandru Cerchez, era, la 1839, colonel (ulterior, general-maior) în armata rusă, avea 39 de ani și locuia în orașul Moscova, iar Constantin, în vârstă de 31 de ani, locuia în Basarabia, având în proprietate satul Bujerăuca din preajma Sorocii.

La 14 august 1845, Pavel Fiodorov, în calitatea sa de guvernator general interimar al Novorosiei și Basarabiei, a adus la cunoștință Consiliului Regional al Basarabiei că Ministerul Afacerilor Interne al Rusiei i-a transmis cererea colonelului Alexandru Cerchez prin care acesta a manifestat dorința de a vinde statului orașul Soroca împreună cu satul Zastânca din vecinătate. Transmitându-i cererea colonelului, ministerul i-a cerut lui P. Fiodorov să fie acumulate informații în privința acestor proprietăți funciare propuse spre vânzare. Drept urmare, el a instituit o comisie specială, căreia i s-a dat misiunea să acumuleze informațiile necesare.

Pe data de 4 august 1845, comisia respectivă i-a prezentat guvernatorului general interimar informațiile solicitate. Din actele întocmite de comisie aflăm că târgul Soroca, potrivit recensământului fisc al din 1835, avea 3 401 locuitori (1 744 de persoane de sex masculin și 1 657 de persoane de sex feminin), iar satul Zastânca – 252 de locuitori (242 de țărani plus 10 reprezentanți ai clerului). Sub aspect social, populația Sorocii era constituită din următoarele categorii: nobili – 49, răznochinți – 12, slujitori ai bisericii – 42, soldați în retragere și soțiile lor – 19, negustori cu familiile lor – 255, mici-burghezi – 2321, odnodvorți – 43, servitori șerbi – 20, țărani – 6404.

Prin adresa din 14 august 1845, la care ne-am referit mai sus, P. Fiodorov a indicat autorității basarabene să-i furnizeze suplimentar următoarele informații: 1. Care sursă de finanțare poate fi utilizată pentru a-i plăti proprietarului orașului? Poate prin intermediul unui împrumut din capitalul de 10% al Basarabiei? 2. Care sunt modalitățile de restituire a sumei împrumutate?

Pregătind informațiile solicitate în cadrul ședinței sale din 30 septembrie 1845, Consiliul Regional al Basarabiei a formulat următoarele răspunsuri la întrebările adresate:

1. Prin articolul 58 al Regulamentului cu privire la administrarea regiunii Basarabia, publicat în volumul II al Colecției de legi, ediția anului 1842, a fost fixat capitalul de 10% pentru necesitățile locale ale regiunii.
2. Conform statelor aprobate de împărat la 18 decembrie 1835, în orașul Soroca au fost prevăzute următoarele instituții: Poliția județeană, Poliția orășenească, Administrația financiară județeană, Primăria (ratușa) orașului, procurorul județean, inginerul cadastral județean și un medic, care să dispună de sectoare medicale și de o moașă. Aceste instituții și personalul din cadrul lor urmau să fie întreținute parțial de stat și parțial din impozitele județene și ale orașului Soroca. Primăria urma să fie constituită dintr-un primar (burgomistru) și patru membri ai primăriei (ratmani), fără salariu, aleși de comunitate, plus un secretar din partea guvernului, cu un salariu de 150 ruble. În conformitate cu decretul imperial, primăria trebuia să fie întreţinută din veniturile oraşului. Deoarece oraşul Soroca era în proprietate privată şi veniturile erau încasate de proprietar, primăria nu avea surse de întreţinere, din care cauză la Soroca nu exista primărie. Situaţia însă dicta necesitatea deschiderii ei.

Având în vedere cele expuse mai sus, Consiliul Regional al Basarabiei a considerat avantajoasă cumpărarea în proprietatea statului a oraşului Soroca şi a satului Zastânca, alocând în acest scop suma cerută de cumpărător din capitalul de 10% al Basarabiei. Concomitent, Consiliul Regional a fost de părerea că odată cu cumpărarea oraşului Soroca să fie deschisă primăria orăşenească în conformitate cu statele stabilite prin decretul imperial din 18 decembrie 1835, care să fie întreţinută din veniturile urbei.

Prin adresa din 3 aprilie 1846, Pavel Fiodorov a înştiinţat şi Cârmuirea Provincială a Basarabiei despre intenţia statului de a cumpăra oraşul Soroca. Drept consecinţă, la 23 decembrie 1847, împăratul Nicolae I a dispus ca oraşul Soroca şi satul Zastânca, aflați în stăpânirea moșierilor Cerchez, să fie cumpărate în proprietatea statului cu suma de 100 mii ruble de argint, care urma să fie alocată din capitalul de 10% al regiunii Basarabia. A treia parte din această sumă urma să fie trecută la cheltuieli nerambursabile, iar celelalte părți să fie puse în seama oraşului Soroca ca datorie, fără dobândă. Pentru plata acestei datorii oraşul trebuia să verse toate rămăşiţele de la veniturile sale.

A treia parte din oraș îi aparținea soției lui Alexandru Cerchez, Ana, născută Beklemișev, care, la 26 februarie 1848, i-a adresat lui P. Fiodorov rugămintea ca banii ce i se cuvin din vânzare să-i fie trimiși la Moscova.

În ziua de 18 iunie 1848, șeful poliției (gorodnicii) din orașul Soroca și inginerul cadastral județean au luat în primire orașul de la împuternicitul colonelului Alexandru Cerchez. Curând, în orașul Soroca a fost instituită Primăria (ratușa) orașenească, care, la 1 iulie 1848, raporta Cârmuirii Provinciale a Basarabiei despre luarea în primire a orașului pe data de 18 iunie 1848. 

În raza orașului a intrat și jumătate din satul Zastânca, cumpărată de la Alexandru Cerchez. Cealaltă jumătate a satului Zastânca aparținea mănăstirii Golia din orașul Iași. Vânzând orașul Soroca și jumătate din satul Zastânca, colonelului Alexandru Cerchez i-au mai rămas în proprietate satele Bujerăuca și Rublenița din județul Soroca. În acest mod, orașul Soroca a trecut din proprietate privată în cea a statului.

Dinu Poştarencu, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM, Tyragetia