TABLETA DE VINERI. Chiar dacă de la turul doi al alegerilor prezidențiale a trecut mai mult de o lună, ecoul scrutinului mai este încă viu, iar rănile suferite de unul dintre candidați se cicatrizează foarte greu și acest proces (de cicatrizare) se răsfrânge negativ asupra activității mai multor instituții ale statului. Or, se creează impresia că echipa și adepții fostului deja președinte procedează după principiul „După mine și potopul”, iar președinta aleasă este pusă în situația ingrată de a continua lupta pentru drepturile și împuternicirile care i se cuvin, după ce a primit mandatul alegătorilor. Acțiunile lui Dodon și K sunt nu doar cinice și ipocrite, dar profund antipopulare, fiindcă ploaia cu plăți și indemnizații, bunăoară, care s-a abătut, în ultimele zile, asupra unor pături sociale (în primul rând, a bugetarilor) are foarte puțin comun cu realitatea și este menită să demonstreze cât de „bine” stă RM la capitolul ”finanțe”, dar și să-i facă pe cetățeni „să-și muște coatele” pentru că au pierdut așa un președinte. În această ordine de idei, cât costă doar declarația lui Dodon că, dacă rămânea el președinte, moldovenii deja primeau de la prietenii din Est vaccinul anti-COVID-19.
De altfel, comportamentul lui Igor Dodon în relațiile cu Maia Sandu și în general cu cetățenii acestei republici poate fi înțeles: puțină lume ar putea digera o astfel de înfrângere zdrobitoare, darămite o persoană orgolioasă și plină de sine, care chiar a considerat întotdeauna că este întruchiparea vie în umila lui persoană a lui Mesia și Iosif luați laolaltă. Adică, orice victorie este nu doar un succes, dar și o povară, dar ce să mai zici când omul mai și pierde… Câtă bună-creștere și câtă bunăvoință trebuie să ai pentru ca să calci pe propriile orgolii și propriile frustrări ca să-ți recunoști înfrângerea și să-i dai Cezarului ceea ce merită! Iar dacă nu ai nici una, nici alta, nu-ți rămâne decât să te retragi în tihnă și pace și, eventual, să te pregătești de alte bătălii. Păcat că nu s-a găsit cineva care să-i explice domnului Dodon că diferența de scor a fost atât de mare, încât nu există nici un sens să te „diorgăiești” (pentru buzoieni — să te zbuciumi) și că nu mai ai cum să storci lacrimi când mai bine ar fi, pardon, să bagi codița între picioare. Nu de alta, dar diferența de 15 procente și-n Africa este o diferență covârșitoare, deși nu cifrele contează în astfel de circumstanțe, dar altceva — modul cum gestionezi situația, fiindcă orice pierdere, oricât de usturătoare ar fi aceasta, poate fi utilizată nu doar în detrimentul, dar și în favoarea ta. Ca să nu mai zic că istoria cunoaște cazuri când doar un singur vot a schimbat istoria și soarta omenirii…
Pe de altă parte, și intrarea în pâine a doamnei Maia Sandu are loc prea lent și prea timid, chiar dacă există circumstanțele despre care am vorbit mai sus. Probabil, de „vină” este buna-creștere și bunăvoința, care în politica de pe malul Bâcului nu prea au trecere, dar… deprinși cu practica „luării boului de coarne”, mulți alegători ai doamnei Sandu așteaptă acțiuni mai ferme și mai urgente — gen scoaterea gardului din fața sediului președinției, utilizarea în alte scopuri a reședinței prezidențiale de la Condrița, lupta imediată cu corupția sau reluarea relațiilor bune de vecinătate cu Ucraina și România. În acest context, am și eu unele așteptări care încă nu se materializează. Bunăoară, întotdeauna am crezut în lozinca „Cadrele hotărăsc totul” și consider sincer că în PAS este foarte multă lume bună, dar astfel de lume este și în alte părți, și ar fi mare păcat ca acești oameni să rămână în afara procesului de schimbare. Să avem însă nițică răbdare, fiindcă a trecut prea puțin timp de la câștigarea alegerilor, iar investirea în funcție încă urmează.
Și încă ceva. În țările unde funcția de președinte nu se transmite prin… ereditate, dar se câștigă în urmă unor alegeri libere și democratice, acei care vin la cârmă au nevoie nu doar de ambiții (uneori bolnave) și orgolii (uneori deșarte), dar și de decență și bun-simț, măcar în limitele funcției ocupate, dacă mai mult nu se poate. La fel de importantă este și plecarea cuiva de la putere, cum este și cazul nostru. Poate chiar, în opinia mea, plecarea este mai importantă decât venirea. Iar în acest sens sunt două scenarii pe care ni le-a oferit de-a lungul anilor istoria: unu — plecarea în stil de mare vedetă sportivă sau cinematografică a ex-președintei Republicii Chile, Veronica Michelle Bachetlet (de altfel, membră a Partidului Socialist), cu muzică, flori, aplauze și lacrimi de despărțire și doi — cazul cuplului dictatorial Ceaușescu, care a călcat nu doar prin străchini, dar și prin soarta și sufletele unor oameni – fără muzică, flori, aplauze și lacrimi. Probabil, există și o altă cale, pur moldovenească, dar nici unul dintre președinții care s-au perindat pe la putere în acești 30 de ani nu au lăsat urme adânci în istorie ca să merite atenția noastră.
Acest lucru se referă, cu siguranță, și la Igor Dodon, iar cum va fi în cazul doamnei Maia Sandu rămâne de văzut.
