„Inima oricărui bun Român tresaltă de bucurie, când aici pe malul Nistrului, în liniştea nopţei se aude cântând Deşteaptă-te Române”

0
152

Cum arată oare lumea atunci când o înghesuim într-un proces-verbal? Aşezăm întrebarea într-un decor mai precis:rapoartele de inspecţie la şcolile din nordul Basarabiei (judeţele Hotin şi Soroca), în primii ani după unirea cu regatul român (1919-1920). Actele s-au păstrat, printre atâtea altele, la Arhivele Naţionale din Iaşi, în fondul Inspectoratului Şcolar Regional (dosar 1/1919, volumele I-II;dosar 3/1919).

„Toţi elevii trebuie să ştie evenimentele istorice actuale cari au dat formarea României Mari. Se va vorbi elevilor cu multă dragoste despre frumuseţile ţărei noastre şi despre viteazul şi mult iubitul rege Ferdinand – care a împroprietărit pe săteanul român cu pământul pe cari l-a apărat cu atâta voinicie. Trebuie predată istoria aşa fel că din învăţământul ei să nască sentimente patriotice, şi astfel Basarabeanul să ştie cine a fost, ce este şi ce-i dat să ajungă” (extras dintr-un raport de inspecţie, efectuată la 15 noiembrie 1919, la şcoala din comuna Şolcani, judeţul Soroca).

„Să se facă cântece cu copiii”, cerea inspectorul D.V. Ţoni într-un satdin Basarabia. Căci procesul de remodelare al cetăţeanului basarabean – prins în chingile imperiului atâta amar de vreme – începea să fie atent controlat de funcţionarul român, care aduna teancuri de rapoarte din teritoriu. Colectate pentru a traduce necunoscutul pe înţelesul slujbaşilor de stat, documentele şi-au consumat rapid utilitatea. Nu erau destinate posterităţii şi nu propun istorii coerente, ilustrând mai cu seamă grija birocraţiei şcolare de a combate realitatea. „Proza” proceselor verbale de inspecţie este, în sine, un exerciţiu de putere:o privire autorizată parcurge şi portretizează laconic starea de lucruri, apoi distribuie mustrări, sfaturi, exemple de bune practici sau (mai rar) laude. Descrierile sunt schematice şi condiţionate de un tipar impus, dar intervenţiile efective ale inspectorilor spun mai multe despre ce învăţământ doreau aici.

Rapoartele de inspecţie, doldora de mustrări şi de reproşuri

Majoritatea şcolilor amintite în aceste pagini sunt săteşti, elementare şi rudimentare, cei câţiva zeci de elevi adunaţi în fiecare comună reprezentând, oricum, doar o mică parte a copiilor de vârstă şcolară;de regulă, ei nu treceau de primele două clase, şi acestea în varianta prescurtată. Din reproşurile făcute de inspectori rezultă că instrucţia copiilor basarabeni, în primii ani după Unire, se reducea la „cetire, scriere, aritmetică”, cu mici exerciţii de „memorizare” a unor poezii şi rugăciuni;celelalte obiecte şi „dexterităţi” şcolare (muzică, gimnastică, lucru manual) erau neglijate ori chiar suprimate.

Rapoartele înregistrau frecvent că „din geografie, istorie şi desemnul nu s-a făcut nimic” şi că „zestre didactică nu se află”. De fapt, funcţionarea, fie şi minimală a şcolilor, era o performanţă în sine din cauza războiului neîncheiat, a tifosului exantematic şi a faptului că folosirea limbii române cerea un efort special proaspeţilor cetăţeni ai Regatului. Educatorii înşişi nu erau întotdeauna un bun model:„Dl. Ciobanu, profesorul de istorie, să se ocupe de aproape de limba română, pentru că D-sa în predarea istoriei are nevoie de o temeinică cunoştinţă a limbii noastre” – se recomanda în procesul verbal al inspecţiei din 24 noiembrie 1919, la şcoala mixtă nr. 2 cu limbă de predare română (!) din oraşul Hotin. În general, localnicii nu păreau convinşi de urgenţa schimbărilor, astfel încât un inspector zelos aborda deschis problema:„în ziua de 25 ianuarie [1920] am adunat oamenii la şcoală şi le-am vorbit despre necesitatea de a învăţa limba română” (Prodăneştii Noi, jud. Soroca). Uneori, tocmai „misionarismul” cu tentă naţionalistă încărca atmosfera, activitatea unor domnişoare învăţătoare în comuna Japca, judeţul Soroca, fiind înfăţişată astfel, la 30 ianuarie 1920:„luptă foarte mult şi cu toată energia pentru răspândirea limbii române”. Dar se lovesc – spunea inspectorul – de „mari neajunsuri din partea propagandei ruseşti, ce se face în mânăstire contra limbei române şi chiar contra ţărei noastre”.

Aducerea copiilor la şcoală era prima victorie a învăţătorului. Excepţiile prilejuiau însă admonestări, din care reieşea că realitatea greu controlabilă trebuia ridicată la nivelul mitului educaţional şi unionist:„nu se poate admite o clasă cu 3 copii. Dl. Iacob Alexeevici, învăţător bătrân, ştie că vrednicia unui învăţător se judecă după câţi copii are în clasă. Îi pun serios în vedere să ia toate măsurile şi să ceară concursul autorităţilor comunale pentru ca să se îndrepte cât mai curând această stare de lucruri. Oricare ar fi cauzele pentru care copiii nu vin la şcoală, vina o poartă D-sa şi va fi făcut răspunzător dacă în viitor vor mai dăinui lucrurile tot aşa. Să se facă cântece cu copiii” (12 martie 1919, comuna Văsăncăn, jud. Soroca). Se considera deja un succes dacă „şcolarii fac cântări şi se află în sănătate bună” (29 aprilie 1920, comuna Glinaia, judeţul Hotin), cu atât mai mult cu cât micuţii intonau, fireşte, de dragul inspecţiei, „cântări naţionale”.

„Pe lângă slujba de la biserică să se facă serbări cu recitări şi cântece naţionale”

Implicarea publicului şcolar era o miză centrală, orientată îndeosebi spre familiile copiilor. Inspectorii insistau:„doresc ca această şcoală să dea cât de dese serbări şcolare cu intrare gratuită pentru a contribui la apropierea între şcoală şi familie” (28 ianuarie 1919, şcoala nr.2 din Bălţi). Ocaziile speciale atrăgeau dispoziţii categorice, cum erau cele vizând aniversarea zilei de 24 ianuarie – un adevărat examen de loialitate, pe care nu toţi l-au promovat:„în viitor, serbările naţionale să se facă cu toată pompa cuvenită. Pe lângă slujba de la biserică să se facă serbări cu recitări şi cântece naţionale. Fără aceste serbări şcolare sărbătorile naţionale rămân fără a lăsa ceva în sufletul şi inima românului. Serbările naţionale trebuie să deştepte sentimente naţionale (sic!)”, se nota în raportul inspecţiei din 6 februarie 1920 (24 ianuarie, pe stil vechi), la şcoala din comuna Coşerniţa, judeţul Soroca. Inspectorul venise anume „pentru a asista la serbaria naţională «Unirea tuturor românilor» ce trebuia să se facă la toate şcoalele conform ordinilor date din nainte” şi nu fusese deloc mulţumit de ceea ce găsise aici:nu se făcuse decât o slujbă (Te-Deum) la biserică, cu prea puţini săteni de faţă, iar „serbarea şcolară de elevi nu s-a făcut”. Or, misiunea dascălilor era tocmai aceea de a prelungi învăţătura în afara lecţiilor propriu-zise, prin orice mijloace;se recomandau întâlniri ocazionale (serbări, şezători, conferinţe) sau chiar atragerea sătenilor într-o formă de şcolarizare recuperatorie.

Inspectorii înşişi improvizau de pe o zi pe alta, mobilizând rapid puţinele resurse aflate la faţa locului. Astfel, într-o duminică, la „o frumoasă şezătoare sătiască cu cântice şi conferinţe patriotice”, organizată în comuna Voloave (jud. Soroca), inspectorul Eftimie Novac punea la cale un adevărat festival de măiestrie pedagogică:„a vorbit Domnul Primar, conducătoarul şcoalei de adulţi despre boalele molipsitoare. D-rele învăţătoare au cetit o povesti frumoasă. Eu am vorbit despre originea poporului Român” (8 februarie 1920).

Dar cea mai apreciată reuşită a unui dascăl era considerată „şcoala de adulţi”, pentru că avea interlocutori deja maturi, care puteau fi introduşi fără menajamente în mizele politice ale vremii. Despre astfel de elevi-model, acelaşi inspector nota că „din istorie am conversat cu ei despre naşterea poporului Român. Toţi au dat răspunsuri frumoase;cântă de asemenea pe două voci câteva cântece naţionale bine executate. Am vorbit şi eu despre faptele vitejeşti ale poporului Român din trecut şi din prezent, aceste fapte vitejeşti au adus Unirea tuturor Românilor– şi tot prin ele se va păstra şi cimentui această unire a poporului Român. În special am recomandat tinerilor cari în curând vor merge la oaste să-şi facă datoria de ostaş cu toată dragostea, căci numai prin oaste putem păstra hotarele României Mari. Şi tot prin ea asigurăm liniştea înăuntru ţărei” (comuna Hârbova, jud. Soroca, 18 decembrie 1919).

„Să se insiste mult asupra intonaţiei”

Uneori, condeiul sever al funcţionarului venit în control îşi îngăduia scurte reverii şi pusee de entuziasm:„inima oricărui bun Român tresaltă de bucurie, când aici pe malul Nistrului, în liniştea nopţei se aude cântând Deşteaptă-te Românede către elevii adulţi cari se despart de la şcoală pe la casele lor. Aduc laude şi mulţumiri vii tânărului învăţător Alex. Dascăl, care luptă atât de mult pentru trezirea la viaţa naţională a poporului Basarabean”(29 ianuarie 1920, comuna Nămolova, jud. Soroca).

Entuziasmul era, de altfel, cheia întregii pedagogii pe care o personificau inspectorii şcolari;bine încadrat în „straturi” succesive de rigori şcolare şi sociale, el trebuia alimentat constant, printr-o justă „metodă” a predării, la care se făceau uneori referiri explicite. Iar corecţiile propuse de inspectori erau adevărate rezumate ale didacticii în uz:„regula morală să fie bine scoasă de la elevi. Învăţământul să fie simultan. Între elevi să se vadă mai multă viaţă, atenţiunea şi disciplina să fie strict observate fără de care succesul lecţiilor nu se poate realiza. Învăţătorul în faţa elevilor când ascultă sau predă nu trebue să stea jos pe scaun cum de pildă a stat dl. Dominti. Ocupaţia indirectă să fie supravighiată şi controlată, altfel nu-şi are rost a fi dată. La memorizare elevii au dat răspunsuri mediocre. Să se insiste mult asupra intonaţiei” (13 februarie 1920, comuna Drochia, jud. Soroca).

„Intonaţia” corectă proba depăşirea reproducerii fragmentare şi mecanice a informaţiei;dar nu urmărea firescul, ci dimpotrivă, îşi propunea un fel de spectacol al cunoaşterii însuşite. Era o teatralizare astăzi desuetă dacă nu se adresează doar preşcolarilor, dar epoca respectivă gusta, în general, comunicarea în acest registru. Mizând pe simpla contagiune, tonul exaltat contribuia la „exersarea” virtuţilor civice, pe înţelesul celor mici şi nu numai. Actul declamării lega astfel, prin mesajul său afectiv şi identitar, specii didactice aparent disjuncte, cum ar fi exerciţiile de citire, textele literare, legendele, poeziile, lecţiile de istorie şi conferinţele publice. Aşa se explică insistenţa cu care inspectorii apreciau „răspunsurile frumoase” (adică cele aşteptate), pentru că ele probau nemijlocit uzajele şcolarizării:„am constatat că elevii narează cu mult sentiment patriotic şi cu multă căldură bucăţile de istorie – ceia ce probează că învăţătorii aceştii şcoli sunt d-lor însuşi buni patrioţi” (6 decembrie 1919, Cobâlea Nouă, jud. Soroca).

Atunci când era cazul, inspectorii precizau clar finalităţile învăţării, buna „intonaţie” dovedind acomodarea cu noile adevăruri:„la istorie elevii au dat răspunsuri foarte bune despre Naşterea poporului român. Ştiu toţi numele Regelui nostru, dar n-a ştiut nimeni să spună ceva din faptele însemnate ale regelui nostru. Dl. învăţător va arăta copiilor cari sunt faptele vitejeşti ale regelui nostru şi ale soldatului român în luptele din actualul războiu pentru întregirea neamului. […] La memorizare, elevii recitează poezii patriotice cu ton şi însufleţire” (17-18 decembrie 1919, comuna Lipnic, jud. Soroca).

Pedagogie a sentimentului naţional

Însuşirea unei noi identităţi crea multiple paradoxuri, care nu tulburau însă zelul administraţiei şcolare;inspectorul Eftimie Novac, de pildă, nota cu satisfacţie că într-un sat cu locuitori majoritari „de naţiune rusă” (probabil ucrainieni), „la istorie, elevii au povestit pe româneştedestul de bine despre Romani şi Daci şi supunerea Daciei de către Traian” (23 decembrie 1919, Teleşovca Veche, jud. Soroca). Ficţiunea identificării copiilor ucrainieni cu strămoşii daci şi romani nu era, la rigoare, decât un exerciţiu banal, între atâtea altele. Pasionat el însuşi de istorie, acelaşi inspector dădea cu orice prilej „lecţii practice”, preferând „bucăţile” cu mesaj actual, despre unire, sau cele destinate patriotismului local, despre Ştefan cel Mare. De altminteri, o întreagă pedagogie a sentimentului naţional recomanda atunci construcţia graduală a ataşamentuluil faţă de „trupul ţării” (Anne-Marie Thiesse), pornindu-se de la „micile patrii” (Jean-François Chanet), mai accesibile copiilor. Istoria şi geografia nu erau decât două nume ale aceluiaşi ţel, familiarizarea copilului cu un trecut tot mai imprevizibil:„La istorie se va începe cu legendele istorice şi apoi se va povesti elevilor pe înţelesul lor domnii şi faptele însemnate [ale] voevozilor Români. Toţi elevii trebuie să ştie evenimentele istorice actuale cari au dat formarea României Mari. Se va vorbi elevilor cu multă dragoste despre frumuseţile ţărei noastre şi despre viteazul şi mult iubitul rege Ferdinand – care a împroprietărit pe săteanul român cu pământul pe cari l-a apărat cu atâta voinicie. Trebuie predată istoria aşa fel că din învăţământul ei să nască sentimente patriotice, şi astfel Basarabeanul să ştie cine a fost, ce este şi ce-i dat să ajungă. Se vor face şezători populare în fiecare săptămână după îndrumările date de mine” (15 noiembrie 1919, comuna Şolcani, jud. Soroca).

Soluţii ieftine şi îndemnuri care nu costau nimic

Pare de necrezut că un proiect formativ atât de ambiţios era încredinţat modeştilor învăţători, lipsiţi de resurse didactice şi expuşi permanent ostilităţii autohtonilor. Iar birocraţia şcolară venea cu soluţii ieftine şi îndemnuri care nu costau nimic, făcând cu atât mai culpabil educatorul lipsit de succes. Dascălul trebuia să-i convingă pe săteni că trăiesc într-o ţară nouă şi totuşi foarte veche, „planificată” de multă vreme:„Geografia să fie [predată] în strânsă legătură cu istoria şi cu ştiinţele naturale, de exemplu:când se vorbeşte de plasa Arioneşti, că la răsărit se mărgineşte cu Nistru, se spune că Nistru este hotarul de Răsărit a ţării noastre şi că pe malul lui mai la vale, la Soroca, este cetatea lui Ştefan Vodă” (20 noiembrie 1919, comuna Arioneşti, jud. Soroca).

Şi pentru ca efortul să nu pară complet lipsit de şanse, învăţătorii urmau să apeleze mereu la stimulente muzicale, care garantau depăşirea oricărui impas:„între pauzele lecţiilor, de exemplu:după o lecţie de istorie, să se caute un cântec patriotic;după o lecţie de religie, să se cânte un cântec religios” (acelaşi), ori să îmbine cântul „cu mişcări de gimnastică” (3 decembrie 1919, Floreşti, jud. Soroca). Niciun proces-verbal nu consemnează însă o demonstraţie practică a inspectorilor veniţi să cuantifice patriotismul după amplitudinea vocalizelor. Reprezentând, prin delegaţie, gloria Suveranului şi a Neamului, ei nu puteau fi decât recipienţi ai omagiului depus în cor de elevi şi educatori, rămânând la adăpost de ridicolul unor riscante interpretări personale. Vedem aşadar cât de mare era diferenţa dintre două substantive de obicei sinonimizate:„şcoală” şi „educaţie”, celui de-al doilea revenindu-i sarcina de a transforma micul basarabean, chiar rusofon, într-un român sadea. Se consumau atunci multe energii pentru construirea unui trecut comun şi pentru crearea unui public docil, dispus să şi-l asume ca atare.

SURSA: www.historia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.