− Alo! Bună seara.
− Bună seara.
− Sunteți Ludmila Botnariuc?
− Da, sunt eu, vă ascult.
− Mă bucur mult că v-am regăsit peste ani și vă aud atât de aproape. Aș dori să-mi rezervați vreo oră pentru a vă mărturisi povestea mea de viață. Mi-a fost mult zbuciumată. Nu doresc o compătimire, ci ca cineva să-mi asculte durerea mea. Sunt sigură, sufletul meu va fi împăcat dacă voi discuta cu Dvs.
− Accept. Pe curând.
Demult deja nu mai dețin funcția de inspector școlar, nici nu sunt preocupată de problemele familiei, educației adolescenților și ocrotirea drepturilor copiilor, dar acest sunet nu m-a lăsat indiferentă de soarta unei persoane care mă cunoaște din negura timpului…
În Moldova, lovitul și bătutul cu duritate a soților este considerat un „veritabil ” sport național, la finele căruia soții se simt eroi. Spre mare regret, puține dintre femeile agresate cu cruzime de ”iubiții” lor soți au curajul să-i reclame la poliție. În ce secol trăim? Doar nu este secolul al XVI-lea! Acesta a și constituit subiectul discuției mele cu Eleonora M., o doamnă depășită de cincizeci ani, cu pletele argintii, dar silueta conturează un bun fizic, pe care o cunosc încă din anii ’90, pe când activam în funcția de inspector școlar orășenesc Orhei…
„…M-am căsătorit pe la șaptesprezece ani, vârsta când zburam spre ceruri și mi s-a părut că l-am ”apucat pe Dumnezeu de un picior sau chiar de barbă”. Dar încetul cu încetul, iubitul meu sosea acasă din ce în ce mai târziu și cam aghesmuit. Azi mai puțin, mâine mai mult. La început nu-mi făceam griji — dă, mă rog, va trece! Dar nu a fost să fie! Nu doream să-l cicălesc, cum o făceau prietenele mele și-mi cereau și mie.
Într-una din seri însă s-a întors după miezul nopții, înjurând chiar din prag. La început am crezut că este un cerșetor beat: ud, murdar, cu haina ruptă, de parcă cineva ar fi șters toate drumurile cu el. Cu chiu-cu vai, am reușit să-l ridic de jos și să-l duc în dormitor. Când s-a trezit a doua zi, nu-și mai amintise nimic din ce făcuse în seara precedentă. L-am iertat pentru nu știu a câta oară. Nu-mi făcea nici o plăcere să-i ascult motivul, căci a greși este omenește și într-o căsnicie trebuie să ierți uneori.
Au zburat anii. Atmosfera nu se schimbase. Am crezut că un copil poate să ne schimbe viața. A apărut pe lume Bogdan, o bomboană de băiat. M-am bucurat mult că nu mai eram singură. Simțeam umărul unui bărbat și credeam că tatăl lui este în culmea fericirii că are un flăcău, dar el nu l-a dorit și o repeta ori de câte ori era cu capul tulbur. Mai apoi, s-a născut și o fetiță, Laura, o fire cam bolnăvicioasă, dar semăna leit cu el. Mereu mă acuza că nu este a lui: „cine știe cu cine ai „făcut-o!”. Nu s-a liniștit nici cu al doilea copil, avea o libertate ca un „câine scăpat din lanțuri”.
Am trecut printr-un calvar și fizic, și spiritual, căci mereu îi auzeam expresiile pe care mi le reproșa în orice seară, numai atunci când se-ntorcea după miez de noapte. Trăiam cu frica-n sân, căci mereu era aghesmuit. Părinții mei nu se amestecau de teamă să nu strice ceea ce deja demult era măcinat și le era frică, deoarece el „fulgera și tuna” la orice pas. Dar timpul trecea pe nesimțite și schimbare în bine nu mai era. Eu eram total discreditată în fața copiilor, speriați și ascunși după uși, mă înjosea cu cele mai murdare cuvinte ca golancă, târfă, cârpă… Raporturile dintre noi erau „la merișorul broaștei”. Nu aveam dreptul să discut cu prietenii, rudele, nici să mă întâlnesc cu ei. Practic, cel la care am ținut mult încerca, ba chiar reușea, să mă reducă la zero în viața socială. Adesea mă întrebam: „Ce s-a întâmplat cu acel băiat pe care l-am cunoscut până la căsătorie? Unde a plecat acel om cult și generos?”. În ochii lui nu mai eram considerată om, ci o cârpă pentru a-i șterge putregaiul spiritului, care-i cuprinsese toată ființa lui plină de ticăloșie.
Mă simțeam lipsită total de feminitate și de dorința de viață. Eram obosită de atâtea lacrimi vărsate între perne. Pe nesimțite, pe nevrute m-a cuprins un gând alunecos ce-mi sfredelea inima și-mi măcina spiritul. S-a ivit o luptă contra propriului meu destin. Nu-mi mai doream această cruce a vieții. Aș fi vrut să mă ascund de lume într-un loc plin de liniște și pace, îmi doream să adorm pentru o eternitate… Gândul la copii m-a coborât cu picioarele pe pământ. Mi-am dat seama că puterile mi-au revenit din nou și m-am decis să fac ultimul efort spre bine. Am reușit! Cu chiu-cu vai, l-am mai acceptat de vreo două ori în astfel de ipostaze și… basta!
Într-o seară, când a pășit pragul beat criță, s-a năpustit asupra mea cu o avalanșă de pumni să-mi demonstreze cât de „tandru” este stăpânul casei. Între noi s-a dezlănțuit un adevărat război. Mi-a cărat pumni pe unde apuca. Puterile nu au fost egale, dar, într-un sfârșit, a obosit și el. Nu a reușit să vadă-n somn nici cel dintâi vis, pentru că a fost luat pe sus de un echipaj al Poliției. Mi se umpluse paharul suferințelor. Decât să mă sinucid, este mult mai bine să-l denunț. Ceea ce am și reușit. În toiul nopții, mai mult desculț, am luat calea spre Secția Poliției și am depus o plângere pe el fără nici o remușcare. Câte zile și nopți a petrecut acolo nu-mi mai amintesc. Cert este că s-a întors un alt om. A primit o lecție bună de viață și pe viață, adică „i-a venit mintea la cap”.
Regret mult că nu am procedat din prima insultare și viol fizic. Viața și-a luat cursa sa firească de familie, iar acum, privind în urmă, din nou mă întreb: „Ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aș fi pus capăt zilelor? Cu cine ar fi rămas scumpii mei copii?”. Viața este nespus de frumoasă și se merită s-o trăiești din plin. V-am expus povestea vieții mele și sunt ferm convinsă: sunt multe femei care ar putea trage morala cuvenită din istoria mea.
Iată aceasta este povestea tristă cu-n sfârșit optimist al Eleonorei M. (prenumele îi este schimbat). Să nu credeți că ea este prima și nici ultima sau este unica femeie din țara noastră care ia bătaie de la soțul ei. Și știți de ce oare sunt ele bătute? Pentru că ele singure acceptă rolul de victimă, resemnându-se cu unica speranță spre un viitor mai frumos. După vechea tradiție a neamului, imaginea femeii în bunul raport cu cea a bărbatului a fost în general devalorizată. Bărbații, cu preponderență cei însurați, au drepturi depline, inclusiv și dreptul de a aplica sancțiuni dure bazate pe viol domestic și agresivitate fizică cu urmări grave.
Gândiți-vă! De-a lungul anilor femeia a suportat umilire crudă, desconsiderare totală și gravă maltratare. Aceste „forme de respect”, care sunt manifestate în funcție de „gradul de cultură a individului” și de „cei șapte ani de-acasă” sunt învechite. Acum judecați: dacă toate femeile agresate s-ar sinucide, ce s-ar întâmpla? Am duce-o mereu în doliu național. Cea mai optimă variantă este de a reclama Poliția. Să nu vă fie rușine de vecini, prieteni și rude, trebuie și bărbații puși la punct! Dați-le câte o lecție de comportament. Trăim în secolul XXI, secol al tehnologiilor avansate, al culturii și modernismului. Protejați-vă la timp, nu permiteți ca rănile spirituale și fizice să vă lase cicatrice adânci.
AUTOR: Ludmila Botnariuc
