TABLETA DE VINERI
Două evenimente care s-au produs în ultimele zile au și vor avea în continuare un impact direct și extrem de important asupra proceselor de aderare a RM la Uniunea Europeană și asupra sorții fiecăruia dintre noi. Este vorba despre declarația făcută de Comisia Europeană precum că RM și Ucraina sunt pregătite să înceapă negocierile de aderare și despre rezultatele alegerilor europarlamentare care au avut loc pe parcursul săptămânii trecute. Or, în ciuda pronosticurilor și dorințelor ascunse ale cârcotașilor de serviciu și ale unor politicieni certați cu bunul-simț, perspectivele aderării sunt mai reale și mai palpabile decât oricând.
Altfel, trebuie să fii ipocrit ca să crezi că cele două țări sunt gata, sută la sută, să înceapă negocierile de aderare deja în această lună, fiindcă nu suntem noi Feți Frumoși și Elene Cosânzene ca să facem într-un timp record ceea ce alții au făcut ani buni (mai cu seamă ținând cont și de războiul care continuă să ne macine), dar… ce este scris cu penița nu poți tăia cu bărdița. Dacă în cazul RM, să zicem, Comisia Europeană a declarat că Chișinăul a îndeplinit și ultimele trei recomandări (este vorba despre măsurile anticorupție, declarațiile de avere ale funcționarilor publici și protecția limbilor utilizate de minoritățile naționale), înseamnă că așa este, deși… în realitate cunoaștem foarte bine că această grabă este legată cu ulterioara instalare, de la 1 iulie și pe o perioadă de șase luni, a Ungariei la președinția UE. Or, chiar dacă guvernarea de la Budapesta a declarat că prioritățile sale sunt îndeosebi completivitatea și creșterea demografică (cică, creșterea economică pe termen lung a Uniunii Europene depinde practic de demografie și de calitatea și cantitatea forței de muncă), toată lumea cunoaște că, poate, cea mai aprigă dorință a premierului ungar, un prieten declarat a țarului de la Kremlin, Victor Orban, este de a pune bețe în roate Kievului în ceea ce privește pașii concreți spre aderare. În acest context, îmi permit obrăznicia să combat poziția vociferată anterioar de oficialitățile Ucrainei despre cine este locomotiva și cine este vagonul în implementarea proceselor de aderare și, implicit, cine merită mai mult să adere la UE și să declar că, în cazul dat, lucrurile s-au inversat și locomotiva în acest tandem, RM și Ucraina, este Chișinăul. Doamne ferește, nu doresc să sugerez părții ucrainene că noi suntem mai barosani, dar nici ei nu trebuie să se considere scripca întâi, deși circumstanțele îi recomandă să-și asume această postură.
Oricum, vestea venită de la Bruxelles nu a fost aidoma unei zăpezi în miez de vară, ba dimpotrivă, iar acest lucru cere responsabilitate maximă în relațiile cu partenerii din UE și vigilență atunci când este vorba despre tentativele unor „prieteni” din Est care, cu ajutorul sculelor (multiple, de altfel), înscăunate cu atâta dibăcie și meticulozitate pe malurile Bâcului, fac tot posibilul ca viteza proceselor de aderare să fie încetinită sau chiar să fie redusă la zero. Aceste responsabilități și vigilențe cresc exponențial dacă ținem cont de faptul că înalte oficialități din UE au înaintat ideea că RM ar putea adera la UE mai înainte de anul vehiculat de autoritățile moldovene, 2030. Pentru aceasta însă nu este de-ajuns vrerea celor care doresc să ne scape din brațele ursului, dar și acordul celor care consideră că poți intra a doua oară în aceeași apă (refacerea URSS) și care încă mai suferă de sindromul Stockholm.
Dătătoare de speranță sunt și rezultatele alegerilor europarlamentare, iar participarea activă a românilor cu domiciliul în RM nu înseamnă altceva decât implicarea lor în procesele politice din România și, implicit, din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, mi se pare cumva exagerată euforia când vine vorba despre cei 57.000 de cetățeni români cu domiciliul în RM, care au participat la acest scrutin istoric, fiindcă la cei peste 1.000.000 de basarabeni care au cetățenia Țării este mult prea puțin. Este mult, poate, în comparație cu diaspora din alte țări, unde prezența la vot a fost de doar câteva zeci sau sute de alegători, dar în acest caz lucrurile nu prea sunt comparabile — românii din Basarabia, în opinia mea, nu sunt diaspora, dar cetățeni români nu doar cu acte în regulă, dar și cu responsabilități egale cu acei care locuiesc în Țară… În altă ordine de idei, am fost (doar) 57.000 de mii (puțini, dar buni!), dar de-ajuns ca să demonstrăm UE că ne dorim aderarea și că unica noastră scăpare este aflarea în această uniune alături de toți românii. Nu de alta, dar situația creată îmi amintește de Lăpușneanu, pe care parafrazându-l pot spune: ”Dacă cineva nu vrea, eu vreau!”. În ceea ce-i privește pe ceilalți peste 900.000 de români basarabeni care au stat acasă în acea zi istorică nu pot să zic altceva decât — să le fie rușine!
În fine, oricât am fi noi de bățoși și importanți, nu este cazul să ne complăcem doar în rolul de beneficiari ai unor circumstanțe, dar să mai dăm din propriile coate și să demonstrăm că nu doar altora le pasă, dar și nouă ne pasă. Or, foarte curând avem posibilitatea să demonstrăm că eforturile europenilor trebuie conjugate cu ale noastre, la Referendumul și la Alegerile prezidențiale din 20 octombrie…
