Din an în an, în domeniul educației tot mai multe locuri rămân vacante. Deși mai puțini decât sunt așteptați, tinerii pedagogi revin în sate și în orașele din raioane pentru a contribui la educarea noilor generații de copii. În ajunul unui nou an școlar, ne-am propus să vă prezentăm câteva istorii ale pedagogilor din raionul Soroca, pentru a descoperi împreună motivele din care și-au ales această profesie și să vedem cum s-au adeverit așteptările lor profesionale, după ce au gustat din această “bucată de pâine” dulce-amăruie.
− Ana, te rog să ne spui ce vârstă ai și ce studii ai făcut până acum?
− Am 22 de ani. M-am născut în satul Volovița, raionul Soroca, am învățat la gimnaziul „Alexandru Lupașcu” din sat, după care a urmat Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca și apoi Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” de la Chișinău.
− Amintește-ți, cum ți-ai ales specializarea în momentul în care erai la colegiu?
− Am ales să devin profesoară de limba engleză fiind influențată de o profesoară din colegiu, Svetlana Diaconu. Dumneaei la fel era o tânără specialistă venită de pe băncile universității și era profesoară de limbă engleză. Mi-a plăcut foarte mult maniera ei de predare, faptul că era tânără și mergeam cu plăcere la lecțiile ei. Avea modul ei de predare a lecției, folosea diferite metode, aducea diverse jocuri pentru a ne capta atenția, mereu avea ceva nou pentru noi și chiar relația profesor-elev pe care a avut-o cu noi a fost foarte bună. Ne-a fost dirigintă și avea o relație foarte bună cu grupa noastră. Așa mi-am propus să încerc și eu.
− Te gândeai să fii și tu o profesoară atât de bună pentru alți copii, ca să vină și ei cu plăcere la orele tale?
− Dragostea pentru limba engleză o am încă de demult și am vrut să o împărtășesc cu alții. Am vrut să-i ajut pe copii să învețe limba și să aibă aceeași dragoste față de limba engleză, cum o am și eu. La rândul meu, mă strădui să aduc ceva nou copiilor, să le captez atenția prin metode și jocuri, încerc să le insuflu dragostea pentru ceea ce fac eu.
− Să ne întoarcem un pic în urmă. Când ai plecat la colegiu, cu ce gânduri și cu ce planuri te-ai dus? Aveai o idee clară despre viitorul tău?
− Nu, nu am avut nicio idee clară, mai mult, la început am fost la colegiu la altă specialitate. M-am dus la specialitatea secretariat-birotică, iar specializarea pe care am ales-o ulterior a fost datorită faptului că la specialitatea din colegiu erau mai multe ore de limbă engleză. Anume dna Svetlana, fiindu-mi conducătoare și profesoară de limbă engleză, mi-a insuflat dragostea față de limba engleză. Dar când am venit la colegiu nu știam că o să se întâmple așa.
− Când ai avut primele ore de practică cu elevii?
− Primele ore de practică cu elevii le-am avut când eram la universitate. După colegiu am plecat la universitate, unde am învățat la zi. Din primele ore la universitate profesorii au început a ne citi lecții și a ne povesti cum este la practică și cum este să predai. Era o frică oarecare. Mă întrebam, cum voi apărea în fața la atâția elevi, ce o să fac și dacă o să mă pot descurca. Când am ajuns în perioada practicii, prima dată a fost foarte emoționant. Nu știam cum va decurge o lecție, dacă o să reușesc, dacă o să le fie interesant copiilor, dacă o să pot face acea legătură între noi. A trecut cu bine, dar emoțiile dinaintea lecției sunt de nedescris. Când am intrat în clasă, toți s-au uitat la mine întrebător. M-au evaluat din cap până-n picioare. Erau clasa a V-a la Liceul „Ștefan cel Mare” din Chișinău. Erau și ei un pic retrași, se simțea o tensiune la început, pentru că nu știau cine sunt eu și ce tip de persoană sunt.
− Asistai pedagogul lor sau era o lecție pe care tu ai dus-o independent?
− De la început, eu am asistat profesorii să văd cum este clasa, după care le predam limba engleză doar eu, plus la asta mai asista și profesorul. A fost cu multe emoții, dar copiii au început a răspunde, a se încadra în discuții, dar oricum erau sfioși, până am început să fac lecția mai distractivă. După care, a doua lecție deja s-au schimbat, erau mai bucuroși, exclamau oauu! sau întrebau ce le-am adus, ce nu le-am adus?
− Ce însemna reacția asta pentru tine?
− De la a doua lecție a fost o bucurie foarte mare și atunci am înțeles că da, merită să fii profesor, merită să vezi cum copiii se trag spre tine, cum vor să cunoască ceva nou și asta-i foarte frumos.
− După absolvire, te-ai angajat. Cum ai ajuns în liceul “Aleksandr Pușkin” din Soroca și cum te-ai încadrat în colectiv?
− Nu absolvisem universitatea, și chiar am vrut să încerc să lucrez, aveam mai mult timp liber în a doua jumătate a anului IV și am zis să încerc profesia.
Inițial, am vrut să mă angajez în gimnaziul din sat, dar nu erau locuri. Chiar am avut o plăcere să vin tot acolo de unde am început și să le predau copiilor. Dar era un loc vacant doar la liceu.
Colegii m-au primit bine chiar de la început, cu brațele deschise. Aveau nevoie de profesor de limbă engleză și datorită faptului că sunt tânără profesorii m-au primit cu prietenie. Profesorii mă ajutau, îmi spuneau unde pot să găsesc clasa, cum să ies din unele situații neplăcute pe care le-am avut cu copiii, chiar și directorul adjunct m-a ajutat foarte mult pe parcurs, pentru că și ea este la fel profesoară de limbă engleză și mi-a spus cum să întocmesc niște documente, cum să fac o probă de evaluare, ce să includ acolo. Avem o relație de prietenie cu profesorii acum.
− Cum a fost prima zi de lucru deja la liceu ca angajată, începătoare?
− În prima zi de lucru nu mai aveam chiar așa emoții ca în prima zi de practică, dar aveam teama cum mă vor primi copiii, dacă voi putea construi acea relație de prietenie. Prima lecție am avut-o cu elevii clasei a II-a. Conducătoarea de clasă m-a prezentat și a spus că eu le voi fi noua profesoară de engleză. Copiii s-au bucurat și văzând zâmbetele lor pe față m-am mai liniștit și eu și am început lecția. În clasele gimnaziale tot m-au primit, dar treptat am construit relația, deoarece ei deja sunt mai mari, au personalitate, iar datorită faptului că profesorii se schimbau, se gândeau că am venit temporar și că oricum voi pleca.
− Faptul că tu ești vorbitoare de limbă română și lucrezi într-un liceu cu predare în limbă rusă a fost o barieră, o provocare profesională pentru tine?
− N-aș spune că a fost o barieră, pentru că noi cunoaștem limba rusă, chiar și în gimnaziu am învățat-o, dar faptul că nu am vorbit-o de mult timp a fost cam o mică problemă, dar s-a rezolvat cu timpul. Mai mult comunicăm în limba engleză, încerc să vorbesc mult cu ei în limba engleză, să audă, să cunoască și să perceapă toată pronunția. Ce le spun în engleză, le spun și în rusă, ca ei să înțeleagă mai bine.
− Cum ai putea descrie relația ta cu elevii și la lecții, și în timpul recreațiilor, în timpul liber după jumătate de an de lucru?
− Este o relație de prietenie, chiar dacă ne întâlnim nu doar pe holurile liceului, ci și când mă văd prin oraș, se salută, mă prezintă părinților.
− Dar cu părinții elevilor cum vă înțelegeți?
− Cu părinții la fel. De la început am optat pentru o relație de prietenie cu părinții, să avem așa un contact ca să putem pe viitor să discutăm și să rezolvăm problemele care apar în procesul de învățământ.
− A cui a fost propunerea ca să fie așa o relație de încredere, deschisă și directă?
− A mea, pentru că am fost și eu elevă și știu cum e atunci când părinții și profesorii nu găsesc limbă comună, nu este chiar atât de frumos. Chiar și de acasă părinții mi-au spus că profesoara și părinții trebuie să aibă o legătură de prietenie, pentru că și munca ta va fi mai ușoară și copilul nu va fi stresat așa de tare.
− Cum crezi, copiii au prea multe sarcini la școală?
− Da, au multe ore și chiar multe teme pentru acasă li se dau. De multe ori am auzit când vine tema pentru acasă, mă roagă să nu le dau așa mult, pentru că avem și la română, și la rusă și asta afectează foarte mult. Încerc, chiar dacă le dau un exercițiu de scris și un exercițiu de citit, mă strădui să le dau puțin, dar îi rog să le facă sârguincios, calitativ. Este o problemă foarte mare, ei sunt atât de obosiți. Uneori vin înainte de lecție și își cer scuze pentru că nu au reușit să se pregătească. Am fost și eu elevă și știu pe pielea mea cum este când vii la profesor și îi spui cum este și dacă nu-ți intră în situație e trist.
− Dar cum depășiți situațiile mai tensionate care, bănuiesc eu, apar, ca în orice colectiv?
− Sigur că nu totul este în culoare roz. Mai sunt copii care au un comportament mai diferit, am observat că unor elevi le place să vadă până unde va merge profesorul, să mă provoace. De la început nu știam cum sunt, credeam că mă testează și că se vor liniști, așa că am trecut cu vederea. După care le-am spus profesorilor, conducătorilor de clasă și ei au spus că într-adevăr ei sunt problematici, provoacă profesorii. Aici lecțiile de psihologie ajută. Profesoara de psihologie ne-a spus că, atunci când vezi că nu mai poți, tragi aer adânc în piept și continui mai departe calm, pentru că nu trebuie să arăți copilului că deja nu mai poți, pentru că ei văd și se bucură mai tare că te-au adus la condiția aceea. Trebuie calm, pentru că este și el copil, un suflet, și nu poți să-ți permiți să-l ofensezi.
− În societatea noastră nu este o noutate fenomenul migrației părinților, cum se simte acest fenomen în activitatea ta de zi cu zi?
− Se simte destul de mult. O să mă refer la comportamentul copiilor. Am observat că copiii ai căror părinți sunt acasă sunt foarte bine educați, au respectul față de profesor, față de semenii lor au un comportament decent, pe când cei care rămân doar cu bunicii, cu un singur părinte sau cu tutore, absentează, nu dau dovadă de respect, nici nu vor să învețe. Ei vin la școală ca să fie. În clase sunt mulți care au rămas cu un singur părinte sau cu bunicii și situația este foarte grea.
− Cum crezi, din ce motiv copiii au comportamentul ăsta?
− Eu cred că este lipsa de autoritate acasă, lipsa de dragoste, de afecțiune din partea părinților, pentru că dacă vezi acasă că mama sau tata a spus așa, înseamnă că e așa și înțelegi că o persoană matură trebuie respectată, pentru că așa este. Dacă nu vede această autoritate acasă, nici la școală nu o să vadă această autoritate, pentru că ei absorb ceea ce văd acasă.
− Un subiect important, pe care doar tu l-ai atins la forum, este salariul pedagogilor. Amintește-ți, te rog, care a fost primul tău salariu de pedagog și cum l-ai cheltuit?
− Pentru că eu încă nu finalizasem studiile, a fost de două mii și ceva de lei și, desigur, a fost o bucurie pentru mine, pentru că am fost remunerată pentru munca mea. Era și de așteptat că nu va fi un salariu deplin și părinții mei au spus că „pentru munca pe care o depun, pentru nopțile care nu le dorm, te îngrijorezi, rechizitele și materialele necesare te-au costat mult mai mult decât salariul ăsta”. Da, ar fi de dorit ca salariul să fie mai mare. Nu am cheltuit nimic, am strâns banii. Eu atunci circulam Chișinău-Soroca, pentru că plecam și la ore acolo în zilele când nu predam la liceu și acel salariu s-a dus aproape în întregime pe drum. Adică l-am investit în profesie.
− Și acum, de când lucrezi pe un salariu, cum te descurci?
− Acum salariul este de circa 5000 lei. Nu-i suficient pentru toate cheltuielile, pentru că prețurile la noi sunt foarte mari, și desigur că trebuie să achit utilitățile – lumina, internetul. Mă deplasez în fiecare zi acasă în sat cu mașini de ocazie, pentru că nu stau la chirie. Apoi, produse alimentare, ținute clasice, pentru că nu poți veni în fața elevilor în maiou și o pereche de blugi, rechizite, hârtie, diferite.
− Într-o zi de 24 de ore, când se termină lucrul pedagogului?
− Nu știu. Intru la ora opt dimineața în liceu, încep munca mea de pedagog. Pe la 14.00 -15.00 termin lecțiile. Vin acasă și încep să mă pregătesc pentru a doua zi. Asta poate dura până la 21.00 sau poate chiar se prelungește până la 23.00, pentru că vrei ca totul să fie perfect, iar pentru asta trebuie să stai să chibzuiești, să te pregătești.
− În opinia ta, cât trebuie să primească un pedagog pentru a avea o viață decentă, să nu-și mai bată capul pentru plata facturilor, bilet de drum sau rechizite de care are nevoie?
− Zece mii de lei, cred.
− Ai menționat cumva că munca pedagogului s-a transformat în muncă de birou, la ce te refereai?
− Volumul de lucru, întocmirea planurilor, hârtiile. La fiecare lecție pedagogul trebuie să facă un plan, și profesorul, dacă are șase lecții pe zi, trebuie să întocmească șase planuri. Asta ia foarte mult timp, să stai în fața calculatorului și să tapezi totul, iar timpul pe care îl petrecem în fața calculatorului pentru asta l-am putea folosi pentru a gândi lecția de mâine, cum să o desfășurăm, să le organizez ceva mai distractiv. După ce tapezi cele șase proiecte pentru o nouă zi, nu-ți mai ajunge timp pentru nimic, nici măcar pentru tine însuți, pentru o lectură nu ai timp. Mai ales că eu eram încă la universitate, tot timpul îl investeam în orele de la liceu și doar sâmbăta mă pregăteam pentru universitate.
− Despre programul de studiu, ca tânără specialistă, cum vezi tu situația? Este bine pus la punct?
− Eu aș spune că este nevoie de schimbat, ca elevul să nu fie atât de încărcat. Ei au nevoie de timp pentru a se recrea și acum sunt câteva obiecte care în general nu le trebuie. Și profesorului îi este greu să dea într-un timp foarte scurt o cantitate atât de mare de informații, plus încă lucrul cu hârtiile. Și profesorului îi este greu când vede că elevul nu înțelege, dar după program trebuie să mergi mai departe și dacă te oprești până copiii înțeleg, pierzi tot și înțelegi că ajungi la o problemă, că nu ai ajuns acolo unde trebuia să ajungi.
− Există timp și viață personală în 24 de ore din viața unui pedagog?
− Nu știu, nu aș spune că există. Poate doar o oră după orele 23.00. Este foarte greu, dar posibil, pentru că și ei au nevoie de atenție și vor să fii cu ei în unele momente, de sărbători, de zile de naștere. Atunci când stai puțin cu ei, apoi motivezi că trebuie să mergi să te pregătești pentru mâine e un pic trist.
− Ei sunt înțelegători cu tine?
− Da, uneori ne adunăm cu toții împreună și ne gândim cum aș putea face o oră mă interesantă, mă consult cu ei.
− Îți mulțumesc pentru interviu și îți doresc să ai plăcere de la munca ta și peste mulți, mulți ani!
