Sunt de vârste diferite, vorbesc limbi diferite — româna, rusa, găgăuza, dar au o singură pasiune: businessul mic. De fapt, au intrat în afaceri pentru a supravieţui — în absenţa unui job sau din cauza că munca lor era prost remunerată. Hărnicia mâinilor, răbdarea şi spiritul creativ au fost principalele calități care le-au ajutat pe aceste femei să-și întemeieze propria afacere.
Pălării de paie şi jucării pentru brad
La Bălţi, toți o cunosc pe meşteriţa populară Eugenia Moldovanu. Lucrările ei, realizate din materiale naturale — paie, viţă-de-vie şi lozie — sunt astăzi o carte de vizită a oraşului.
Pasiunea pentru împletit o avea din copilărie. În anii 2000, când îi venea tot mai greu să se descurce cu salariul de bugetar, a decis să-și ia testul de supravieţuire: și-a amintit de lucrările pe care le făcea cu mare plăcere în anii de școală. Primele articole pe care le-a creat au fost mărţişoarele, pe care Eugenia le-a pus în vânzare înainte de 1 Martie.
„Mă simţeam jenată inițial”, povesteşte Eugenia. „Dar, surprinzător, oamenii au cumpărat aproape toate mărțișoarele mele! Acest lucru mi-a dat încredere, am simțit că fac ceva bun și util, ceva de care oamenii au nevoie. Și am început să-mi extind creațiile”.
Treptat, acest hobby a început să-i aducă mici venituri. Și chiar dacă profitul ei nu se compară cu cel al vânzătorilor de produse alimentare sau de articole chinezeşti, Eugenia nici nu se gândește să renunțe la micul ei business. De fapt, se incomodează să-i spună business, pentru că e mai mult o ocupație de suflet. În fiecare an merge în câmp, de unde își adună singură materia-primă pentru viitoarele obiecte de artizanat — mărgeluțe, îngeraşi sau pălării. Iar dacă află despre vreun concurs de creaţie populară, îşi împachetează cu grijă lucrările în cutii, le pune într-o valiză mare roşie şi… o ia la drum!
În atelierul Eugeniei, poţi găsi o mulțime de materiale neobișnuite, din care urmează să-și confecționeze creațiile — tulpini uscate de cereale, fire de aţă, ace, mărgele, foarfece, clei, schiţe ale viitoarelor lucrări. O parte din articole sunt realizate la comandă, clienții care le procură nu sunt doar din Moldova, dar şi din România, Rusia.
Lucrările Eugeniei Moldovanu. O afacere modestă, dar inedită.
Eugenia are și niște ucenici, dornici de a învăța arta împletitului, deocamdată însă nu prea mulți, din cauza că această îndeletnicire nu aduce câştiguri rapide şi mari. În plus, este o muncă migăloasă, ce necesită răbdare.
Păpuşi originale
Nina Djos, locuitoare a capitalei, confecţionează păpuşi. Le creează după modele descrise în scripturile antice, ajunse la noi din timpuri străvechi. Păpușile ei au nume simbolice, iar autoarea le atribuie și o anumită predestinare. Cei care le cumpără au speranţa că aceste figurine miniaturale din lemn, pânză, fire şi nasturi le pot aduce schimbări în viaţă. Efectul placebo? Posibil! Dar uneori oamenii au nevoie de alinare și cred în tot felul de miracole. Cert e că păpușile meșteriței sunt solicitate, iar acolo unde există cerere, apare și oferta.
Păpuşi artizanale confecționate de Nina Djos. Chişinău, august 2015.
Uneori, meşteriţa îşi îmbracă păpuşile în costume naţionale ruseşti, moldoveneşti sau ucrainene. Pentru fiecare exemplar ea compune câte o poezioară, în care explică pentru ce a fost confecţionat și ce anume simbolizează.
Înainte de a se apuca de lucru, Nina face rugăciuni, pentru ca lucrările ei să aibă binecuvântarea divină. Soţul o ajută în toate — pregăteşte materialele necesare pentru viitoarele creații, împleteşte opinci pentru eroii pitoreşti, coase costume naţionale. Tot el transportă — la piaţă şi de la piață — cutiile cu figurine.
Astfel, îndeletnicirea Ninei, pe care o practică din anul 1993, s-a transformat într-o afacere de familie. Meşteriţa se inspiră din comunicarea cu meșteri populari din diferite ţări, vizitează expoziţiile de profil de la Cernăuţi, Lvov, Novgorod. Oamenii de creaţie se întâlnesc deseori pentru a discuta despre curente și concepții artistice, pentru a face schimb de idei.
Nina are certitudinea că nimic în viaţă nu e întâmplător. Iar pentru a ne convinge că are dreptate ne-a povestit o întâmplare despre cum a apărut în casa lor cotoiul Vasile: „Cu câteva zile înainte să apară Vasika, am visat un motan mare care stătea în pragul apartamentului nostru şi mă aştepta. Imaginaţi-vă, ce surprinsă am fost când, peste trei zile, m-a întâlnit la scara blocului nostru un pisoi abandonat — o mică sosie a cotoiului pe care îl visasem. Puteam oare să nu-l iau în casă?!”.
Astăzi, confecţionarea păpuşilor este o afacere modestă, dar care îi permite familiei să se întreţină. Nina nu are adepţi, dar nici concurenţi nu prea are.
Secretele artei covorului
Irina Balcannî ţese un covor. Satul Gaidar, Găgăuzia, septembrie 2015.
Satul Gaidar, Găgăuzia. Ca să ajungi în această localitate, trebuie să ieși de pe traseul Ceadâr-Lunga — Comrat și să faci trei kilometri mai departe de șosea. Autobuzele şi microbuzele trec rar pe aici, poți miza doar pe transport de ocazie. Dacă te văd așteptând, localnicii cu maşini te iau fără să le mai fluturi din mână. Se opresc și-ți deschid portiera…
Imaginea satului o fac covoarele ţesute manual. Acum câţiva ani, cu suportul Fundaţiei Soros, la Casa de Cultură din Gaidar a fost inaugurat așa-numitul ”Muzeu viu al covorului”, unde, pe lângă lucruri interesante despre istoria acestei meserii, poți vedea cum se torc firele din lână de oi, materia-primă din care se fac apoi covoarele, exact ca cele ţesute acum 150 de ani.
Irina Balcannî se pregăteşte de lucru. Gaidar, Găgăuzia, septembrie 2015.
Aşa arată un război de ţesut şi firele de lână pentru covoarele lucrate manual. Gaidar, Găgăuzia, 2015.
În localitate, principalele păstrătoare ale secretelor artei covorului sunt Irina Balcannî şi Valentina Marinciu. Ambele au nepoţi deja, dar continuă să practice meseria — dacă ai darul de a țese covoare, îl ai pentru totdeauna.
„Treziţi-mă în dricul nopţii şi o să vă spun precis unde stă fiecare fir, câte „pătrăţele” mai trebuie să adaug ca să nu stric modelul”, spune Irina Balcannî, râzând.
Şi astăzi ele desenează modelele pe 6–8 pagini de caiet în pătrăţele, lipite împreună, neapărat cu creioane colorate sau cariocă, apoi fixează „coala” în spatele firelor din război şi… începe magia — covorul executat „la patru mâini” își face apariția!
Meşteriţele spun că puţine tinere din localitate ar dori să continue această tradiţie, din cauza că ţesutul covoarelor presupune o muncă migăloasă, de lungă durată și nu îți aduce câștiguri imediate. În general, tendința tinerilor este să plece la oraș, unde au mai multe posibilități; de obicei, acolo își fac o familie, iar la părinţi vin doar de sărbători. De aceea, covoarele ţesute manual sunt o raritate și costă de câteva ori mai mult, decât cele de fabrică.
Cu 50 de ani în urmă, țesătoarele de covoare din Gaidar îşi întreţineau familiile din meseria lor — își duceau covoarele la târg, unde le vindeau sau le schimbau pe diferite mărfuri și produse necesare în gospodărie. Astăzi ele câştigă doar dacă au comenzi. Covoarele încă mai sunt căutate — multe fete din sat le primesc în dar de la părinţi, ca zestre de nuntă. Ele sunt o sursă de existență pentru meșterițe, păstrătoarele acestei tradiţii strămoşeşti.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Consolidarea independenţei mediilor de comunicare din Moldova”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent în colaborare cu „Internews”.
Natalia Scurtul, Elena Ceban, Oxana Posmac
