Valentin Coșciug: “Menirea mea este de a transmite tinerei generații frumosul ce vine din lăuntricul meu”

0

Acum 60 de ani, într-un un sfârșit de noiembrie, în casa Feliciei și a lui Victor Coșciug din Voloave a apărut pe lume Valentin. Îndrăgise de mic lumea muzicii, dar abia mai târziu s-a hotărât să-și facă studii temeinice în domeniu. A fost de-a lungul anilor lucrător muzical la grădiniţa nr.5, profesor la şcoala de muzică, secretarul filialei Soroca a Societății muzicale din Moldova, conducător al ansamblurilor vocal-instrumentale la Şcoala Profesional Tehnică și Societatea Nevăzătorilor, iar de aproape trei decenii este profesor la Colegiul de Arte “Nicolae Botgros”. A fost membru al corului “Orantis”, iar în ultimii ani conduce ansamblul folcloric “Colinda”. În ajunul frumoasei aniversări l-am invitat la o discuție pentru a mai răscoli din amintiri…

De unde vi se trag rădăcinile?

Rădăcinile mele se trag din satul răzeșesc Voloave. Sunt urmașul a două familii cu care mă mândresc, după cum spunea bunica mea, mă trag “din neamuri”. Una este familia buneilor mei Mihai și Vera Coșciug, care sunt băștinași din Stoicani mutați cu traiul la Voloave, și buneii Feodosie cu Eufrosinia Ganea, răzeși din Voloave. Pe lume m-au adus părinții Victor Coșciug și Felicia Ganea-Coșciug. Tatăl meu a fost lucrător al pământului, lucra pe tractor și combină, iar mama bibliotecară. Eu am crescut la Voloave, dar când aveam șapte ani a decedat taică-meu. În aceeași casă decedaseră anterior și buneii mei, părinții mamei, așa că după aceasta ne-am mutat cu mama în oraș, la Soroca.

Cine v-a marcat în copilărie?

Având nenorocirea să rămân fără tată de mic, bunelul Mihai mi-a fost și bunel, și tată. El era un om cu literă mare și mi-a marcat viața. Era mereu alături de mine, sâmbătă venea la Soroca cu căruța după mine, apoi mă aducea tot așa. Vacanțele nici vorbă, tot cu el le petreceam. Venea și mă lua în vacanța de iarnă cu sania, dar mai aproape de Voloave erau troiene mari pe care nu le curăța nimeni. Și el mergea până la brâu în zăpadă înaintea calului, iar eu, ca boierul, în sanie. Când îmi amintesc de copilărie, îmi vin în minte momentele petrecute alături de el. Și cu bunica mă împăcam bine, dar el a fost stâlpul care m-a format, iar sfaturile lui și azi le folosesc, ba le transmit mai departe și copiilor mei, și colegilor mai tineri. Atunci când au venit “eliberatorii” i-au zis bunelului că dacă dă totul în colhoz nu va avea probleme, și el a dat vaci, boi, plug și tot ce mai avea. Dar fiindcă avea casă mare în centrul satului, sovieticii au vrut să facă acolo selsoviet (primărie — n.a.) și i-au ridicat cu tot cu cinci copii, inclusiv și cu taică-meu. I-au dus în Siberia, unde a făcut și acolo casă. După amnistie a revenit înapoi tot cu o legăturică de haine, după cum și s-a dus, și a făcut altă casă, a fost gospodar până la urmă. El spunea așa: indiferent prin ce treci, oricât de grele ar fi încercările vieții, trebuie să te calmezi și din tot greul și răul să te strădui să găsești ceva bun, chiar dacă bunul acesta este mic cât vârful acului. Trebuie să te agăți de acel bun și să mergi înainte.

Dar când și cum v-a apărut dragostea față de muzică?

Muzica mi-a plăcut din copilărie, încă de când eram elev am frecventat școala muzicală, am învățat acordeonul. După ce am crescut mai măricel gândul îmi era la medicină, mai ales că peste gard de noi era Școala de Medicină din Soroca. Când eram prin clasa a 7-a s-a închis școala de medicină, și ascultând de sfaturile unor cunoscuți am mers la Școala Pedagogică din Soroca, la secție muzicală, apoi la Institutul Pedagogic “Aleco Russo” din Bălți, după care m-am reîntors la baștină.

Alături de copii

De ce ați hotărât să reveniți acasă, dar nu ați ales orașe mai mari?

Fiindcă eu sunt foarte atașat de Soroca. Chiar dacă au fost unele tentații să ne mutăm la Bălți, Chișinău sau în România, oricum am rămas aici. Una dintre pasiunile mele este albinăritul, am făcut și studii în acest domeniu, iar odată am vândut albinele cu gândul că plecăm peste Prut. Am și rude în România, printre care este și Sergiu Coșciug, din Târgul Jiu, care are scrise cărți și dramaturgii. Odată mă sună el și-mi spune: “Vino că ți-am găsit de lucru, ajutor de pădurar”. Eu m-am simțit cam incomod, cum să merg acolo ca ajutor de pădurar?, și nu am acceptat. Peste vreun an și ceva am mers la el în ospeție și când treceam cu mașina îmi arată o casă mare ca un palat, recent acoperită și-mi zice: “Îți place casa aceasta? Este a ajutorului de pădurar care lucrează aici de un an și jumătate”. Dar nu-mi pare rău, așa trebuia să fie.

„Noi ne sfătuim cum ar fi mai bine să facem, la unele lucruri soția nu hotărăște fără mine, și nu pentru că eu am spus aceasta, dar așa este primit la noi în casă. Și invers la fel. Este normal să fie așa, suntem oameni, ne expunem și ne ascultăm gândurile. La noi în familie este democrație, atât în relația soț și soție, cât și în cea dintre părinți și copii.”

Ați ales nu doar să studiați muzica, dar și să o transmiteți altora…

Aceasta este menirea noastră, când intri în dans, trebuie să dansezi până la urmă. Și pe lângă faptul că faci studii într-un domeniu, este bine să le cultivi și altora dragostea față de acest domeniu. Menirea mea este de a transmite tinerei generații frumosul ce vine din lăuntricul meu. În armată am fost șef de club și am condus un ansamblu de estradă vocal-instrumental și o fanfară. Revenind în 1986 din armată la baștină, am început a activa în ansamblul folcloric “Colinda”, condus de soția mea, Tamara Boboc-Coșciug. Iar în acest colectiv colaborăm mereu cu tânăra generație, cărora le transmitem dragostea față de frumosul nostru folclor. Am fost o perioadă conducător de ansamblu vocal-instrumental la Școala Profesional Tehnică și la Societatea Nevăzătorilor. Dar tot ce am făcut în viața mea nu am făcut-o fără ajutorul prietenilor, al oamenilor mai experimentați. Niciodată nu mi-a fost rușine să cer sfatul cuiva. Chiar și acum, cu o experiență de 39 de ani, ne mai documentăm, fiindcă așa-i specialitatea, nu este una fixă când 2 ori 2 este 4. Muzica este în permanentă mișcare, acesta este și șarmul profesiei, tot timpul suntem în căutare și ne menținem tineri… măcar sufletește.

Pe lângă faptul că predați elevilor muzica, ați altoit-o și celor trei copii pe care-i aveți?

Eu am trei copii minunați, talentați și frumoși, tot taică-său, cum mai zic eu. Cel mai mare, Viorel, este un băiat al artei, a absolvit Colegiul de Pictură “Alexandru Plămădeală” și este un pictor foarte bun. S-a stabilit în Spania și are școala sa de pictură acolo, unde învață de la copii până la oameni în vârstă. Al doilea copil, Rodica, a terminat cu diplomă roșie Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” și urma să meargă la Academie, dar ea a ales să plece în Spania. Nu activează în domeniul muzical, dar are pian acasă și îi învață a cânta pe copiii săi. Cea mai mică, Felicia, a învățat și ea la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga”, apoi a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice și lucrează în domeniul muzical. Fiindcă și maică-sa este interpretă, Felicia duce mai departe tradiția cântecului moștenită din familie.

Nepoțeii, bucuria buneilor

Apropo, vorbeați frumos de relația cu bunelul, dar de acum iată sunteți și dumneavoastră bunel…

Tare mult mi-am dorit să fiu bunel, chiar aveam o frică la un moment dacă voi ajunge să fiu și eu bunel. Sunt bogat în nepoți, dar de așa bogăție niciodată nu te saturi, tot mai dorești. Am patru nepoți, două nepoate în Spania, de la fiica Rodica — Laurita și Delia. Laurita învață chitara și cântă cu vocea, merge pe pașii mamei și ai bunelului. Felicia mi-a adus-o pe Ancuța și pe Matei, apropo, nepoțica recită foarte frumos poezii și cântă bine. Despre Matei încă este greu de spus, el este bărbatul familiei și țipă bine, deci, voce este. Mai aștept și de la fecior copii, fiindcă el s-a căsătorit mai târziu, acolo este altă mentalitate, dar oricum sunt în așteptare.

Aveți norocul să fiți nu doar bunel, dar și fecior în același timp…

A fi copil, indiferent de vârsta pe care o ai, poți spune doar în cazul în care ai măcar un părinte în viață. Eu am fericirea să o am pe maică-mea, este o mamă grijulie, care a ajuns să fie deja și străbunică. Cred că mulți alții mai tineri în ani nu au așa putere cât are ea și să-i dea Dumnezeu sănătate în continuare. Uneori când Felicia cu Ștefan au de lucrat la vreun concert sau o nuntă, bonă este străbunica și se isprăvește.

Se umple sufletul de dragoste alături de nepoțele

Într-o familie de muzicieni cine cântă în casă, “cocoșul” sau “găina”?

Ultimul cuvânt îmi revine mie, uneori chiar și primul, dar noi nu suntem atât de principiali, în familia noastră este pusă la bază altceva, și anume comunicarea. Noi ne sfătuim cum ar fi mai bine să facem, la unele lucruri soția nu hotărăște fără mine, și nu pentru că eu am spus aceasta, dar așa este primit la noi în casă. Și invers la fel. Este normal să fie așa, suntem oameni, ne expunem și ne ascultăm gândurile. La noi în familie este democrație, atât în relația soț și soție, cât și în cea dintre părinți și copii.

Ce muzică preferați să ascultați acasă?

Noi fără muzică nu putem, toată viața mi-a plăcut muzica, chiar și atunci când nu plănuiam să-mi leg viața de artă. În familia noastră în prim-plan este muzica noastră, mai ales că folclorul stă la baza tuturor, iar lăutăria este jazz-ul românilor, fiindcă și aici este foarte multă improvizație. Am o colecție foarte mare cu discuri de vinil. La mine în casă veneau foarte des colegii muzicanți, când nu aveau cu toții atâta aparatură, și ascultam muzică populară, muzică românească. Eu căutam mereu discuri cu muzică, îmi mai trimiteau de prin România. La noi în capul mesei stă muzica populară, dar îmi place foarte mult și muzica clasică, care este înțeleasă de toți, indiferent de națiune. Căci dacă este nota sol la noi, la români tot sol este, și la chinezi sau americani. Îmi place muzica de calitate și nu-mi plac kitsch-urile. Să știți că este foarte rău când muzica devine o mașină de făcut bani.

Sunt și multe cazuri când din muzică nu se fac bani, dar artă, cum ar fi ansamblul “Colinda” pe care-l conduceți în prezent…

“Colinda” este o surcică sărită din trunchiul “Tălăncuța”. Tamara, fiind membră a acestui Ansamblu Etnofolcloric, a venit la Soroca după absolvirea Institutului de Arte, dar fiindcă s-a căsătorit a rămas aici. Așa că a hotărât să organizeze un ansamblu folcloric la Soroca și, fiindcă era prin decembrie, în preajma Crăciunului, denumirea a fost aleasă “Colinda”. Ansamblul este un laborator de creație, fiindcă dacă în alte colective membrii sunt permanenți cu mici schimbări, la “Colinda” punem accent pe tânăra generație. Noi, ceilalți, cu pașaportul mai decolorat, suntem puțini, dar păstrăm fundamentul. Tânăra generație trece prin acest laborator de creație, iar pe foarte mulți viața îi alungă prin lume, dar se reîntorc și ne mulțumesc pentru timpul petrecut acolo. Pe baza cunoștințelor căpătate aici au colectivele lor sau îi educă pe copiii lor în spiritul tradiției, le inspiră dragostea față de colinde. Dacă pe timpuri nepoții învățau colindele de la bunei, astăzi mulți bunici sunt peste hotare. Noi la “Colinda” nu uităm de folclor, ci cultivăm astfel gustul tinerei generații și nu numai. Ansamblul a fost creat și condus mult timp de soția mea, Tamara Boboc-Coșciug, dar în ultimii trei ani am preluat eu conducerea, fiindcă ea a fost angajată în alt post și nu-i permite statutul acest lucru. Dar ea rămâne membră permanentă a colectivului.

 

„Eu țin un pic la mine. Toată viața mea am fost un om al libertății, nu am iubit restricțiile. Iubesc libertatea! Iar în viață nu-ți cade nimic din pod, pentru tot trebuie să muncești și să știi ce dorești în viață.”

Pe lângă muzică, ce alte ocupații aveți, știam că sunt mai multe?

Prima mea îndeletnicire a fost colectarea etichetelor de pe cutiile de chibrituri, pe urmă colecționam timbre. Am avut o colecție impunătoare. Un vecin m-a rugat să-i împrumut colecția de timbre de ziua lui, dar a doua zi a fost un incendiu la ei și au ars toate. Apoi am colecționat insigne, colecție pe care o am și acum. A fost una foarte impunătoare, însă feciorul un pic le-a mai împărțit, dar câte ceva a mai rămas. Să știți că eu tot timpul am stimat trecutul neamului nostru, autenticul și istoria. Odată o vecină făcuse curat prin magazie și a aruncat un fier de călcat, pe care l-am găsit lângă gunoi. Fierul era unul vechi care se încălzea cu ciocălăi. Eu demult îmi doream să am așa exponat. Apoi am fost în ospeție la niște cunoscuți din Vasilcău la care am găsit un fier de călcat foarte vechi și un felinar, pe care mi le-au dăruit proprietarii. Și iată așa am început să colecționez fiare de călcat. Pe lângă ele s-au mai adunat felinare și multe altele. Odată, când eram cu piciorul frânt, fiindcă stăteam acasă și ca să nu-mi fie urât, am luat gealăul și am făcut ceva ca să-mi bucure ochiul. Atunci am meșterit câteva imitații — moară de vânt, fântână, roabă pentru flori. Acum iată, dintr-o mașină de cusut veche, din care a rămas doar stativul, vreau să fac o măsuță frumoasă.

Știu că găsiți timp și pentru călătorii…

De când mă țin minte tot timpul mi-au plăcut călătoriile. Într-o măsură oarecare aceasta vine din genele mamei, ea mereu călătorea. Formând familia, trebuie să ai și noroc ca ideile bune și frumoase să aibă susținere din partea soției. La mine au găsit. Noi, fiind ambii profesori, am avut momente în viață când nu era leafa luni întregi, dar noi oricum mergeam la mare. La noi era așa, când reveneam de la mare începeam a strânge bani pentru ca să mergem anul viitor la mare. Puneam bani deoparte anume pentru mare și la ei nu umblam. După ce copiii au crescut mari și și-au luat zborul ne mai permitem să mergem și la munte. Și strângem bani tot așa, când revenim din vacanță. Omul nu ia nimic cu el, și eu socot că raiul trebuie să ți-l faci singur pe pământ, iar acolo sus deja după merit.

Și în final, ce povață ați transmite cititorilor noștri?

Bunelul meu a muncit toată viața și îmi spunea așa: fizicul își ia al lui, dar e strașnic atunci când îmbătrânește sufletul. Eu țin un pic la mine. Toată viața mea am fost un om al libertății, nu am iubit restricțiile. Iubesc libertatea! Iar în viață nu-ți cade nimic din pod, pentru tot trebuie să muncești și să știi ce dorești în viață. Să-ți pui ca scop. Pentru mine a contat mult în viața mea ca ai mei copii să fie nu doar frați, dar și prieteni. Noi suntem azi, mâine ne vine rândul, dar ei rămân și duc neamul mai departe.

Fotografii din arhiva personală.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.