Povață și Dojană (VII): Ceilalți opt ani de școală

0
117
În clasa a III-a

Copilăria a trecut repede. Ea trece repede pentru toţi. Şi eu, ca cea mai mare în familie, nici n-am sesizat clar când anume ea se terminase şi de când mă făcui mare. Mama cu tata aveau încredere în mine de pe când mă ţin minte, aşa că nu s-au schimbat relaţiile într-o bună zi, de exemplu, de la 1 septembrie 1965, atunci când am mers la şcoala primară din satul natal.

Şcoala noastră era nou-nouţă. Deşi satul nu era mare, toţi gospodarii tineri, copiii acelor ţărani din satul Cureşniţa, împroprietăriţi în anii treizeci în urma reformei agrare, au scris petiţii peste petiţii, au mers pe la şefii de la raion până au izbutit să obţină toate aprobările pentru ridicarea şcolii în satul lor – Cureşniţa Nouă. Astfel, noi, copiii satului, am fost scutiţi de a bate drum lung zilnic sau, şi mai rău, de a căra glodul de cernoziom cleios până în satul vecin patru kilometri încolo şi tot atâţia înapoi. Mergeam liniştit la şcoala noastră şi pe ploaie, şi pe vânt, şi pe zloată şi prin zăpadă. Ne era dragă şcoala – clădirea nou-nouţă, mare, spaţioasă, avea două intrări şi scări largi şi multe. Avea săli cu plafoane înalte, avea coridoare largi şi ferestre mari, îmbietor deschise spre sat. Şi cancelarie cu multe dulapuri pline de hărţi, diverse ustensile, utilaje şi preparate pentru lecţiile de laborator la chimie, la fizică şi biologie şi multe altele. Cu sală de sport adevărată, în care de sărbători se instala scena şi venea mai tot satul la serbările noastre. Învăţam aici opt clase. După absolvire puteam merge la şcoli profesional-tehnice sau la colegii ca să obţinem o profesie în 2-3 ani. Puteam să continuăm studiile la şcolile medii din satele vecine sau din centrul raional, adică la Soroca.

Satul nostru avea mulţi copii la cele peste 200 de gospodării ale sale. Eram cate 18-20 în fiecare clasă. Şi învăţam bine. Un elev-doi dacă mai rămânea în urmă de ceilalţi. Eu din clasa întâi eram printre primele la învăţătură. Mama nici nu se mira. Mergea la toate adunările de părinţi după laude. Era în firea lucrurilor – copiii ei să fie primii la învăţătură. Pe fraţii mei şi surorile mele tot nimeni nu-i forţa să înveţe. Tata atâta ne spunea: „Nu vreţi să învăţaţi? Nu trebuie! Dealu-i mare, băieţi. Geme pământul de dor de sapă, aşa că n-o să vă prăpădiţi”. Nimeni dintre cei cinci copii n-a fost pedepsit vreodată pentru note proaste sau nereuşite de alt fel. Eram atât de copleşiţi de muncă fizică acasă, încât fiecare îşi dorea să mai încerce şi alte tipuri de activităţi.

În clasa a X-a

Mama, de regulă, mergea la toate adunările de părinţi. La serbări tot ea venea. Tata nu era prea interesat de activităţile noastre artistice şi nici nu părea încântat de talentele noastre nici atunci când, la revenire de la şcoală, mama îi tot povestea despre succesele noastre. Şi avea ce să povestească, şi avea cu ce să se mândrească mama: noi eram implicaţi în mai toate activităţile extraşcolare – cor, cercul dramatic, dansuri, gimnastică artistică, marşuri turistice, pionereşti (gen Zarniţa) ş.a. Aflam mai târziu de la rude sau vecini că tata se mândreşte cu noi. Se mai lăuda şi el cu succesele copiilor săi, dar nu faţă de noi şi doar atunci când îşi permitea să se relaxeze cu un păhărel în compania tovarăşilor săi. Dar, de fapt, era zgârcit nu doar la laude, ci şi la gesturi de tandreţe faţă de noi – nu ne săruta, nu ne îmbrăţişa. Ne ţinea în braţe doar cât eram mici. Dar avea grijă de noi neafişat – să nu ne lipsească nimic: de era, la început, cu motocicleta, de era, mai târziu cu automobilul – totdeauna venea încărcat cu de toate; ca să nu degerăm la picioare ne punea ghetele la uscat pe lespezi de lemn lângă soba caldă, ne învelea noaptea, ne verifica hainele înainte de a ieşi din casă; ne meşterea cuţitaşe de lemn ca, ajungând la şcoală, să scoatem lostopanele de glod de pe încălţăminte, iar iarna fiecare dintre noi purta în ghiozdan câte o măturică micuţă ca să scuturăm zăpada de pe scurte şi paltoane, care pe atunci erau din postavuri şi trebuiau ferite de umezeală; ca să nu ne temem de câini şi să nu ne rătăcim iarna, când se făcea întuneric devreme, ne dădea lanterna.

Noi am crescut repede şi, zburătăiţi din cuibul părintesc destul de devreme – la doar 14 ani – , ne-am împrăştiat prin lume, care şi pe unde: eu  –  la Soroca la Şcoala nr.1, apoi la Chişinău la universitate, fraţii mei la colegii, apoi la armată, surorile, de asemenea, au făcut facultate la Chişinău.

Oricum, eram uniţi şi veneam des pe-acasă. De sărbători, cum ar fi Crăciunul şi Paştele, dar şi de hramul satului pe 9 octombrie ne străduiam să fim toţi grămăjoară. Dar, mai ales, nu lipseam de la nunţile, botezurile din familie sau la petrecerile în armată. De altfel chiar dacă pare surprinzător, petrecerile la armată erau evenimente fireşti pentru acele timpuri. Serviciul militar în fosta Uniune Sovietică era considerat onorabil pentru orice cetăţean. Chiar erau desconsideraţi băieţii care, din anumite motive, nu erau acceptaţi pentru a-şi face datoria faţă de patrie. Iar cei care se eschivau erau chiar dispreţuiţi şi consideraţi neisprăviţi şi bicisnici. Aşa şi se spunea despre ei atunci când nu reuşeau într-un domeniu sau altul: „Ce vrei de la dânsul, dacă nici n-o făcut armata…”. Astfel, de cu vreme fraţii noştri ştiau că vor merge departe de casă, uneori la mii de km depărtare şi, posibil să nu se vadă cu ai săi pe toată perioada serviciului militar – pe atunci doi ani. De aceea petrecerile la armată erau evenimente de neevitat. Cu două-trei zile înainte de înrolare, uneori chiar în ajun se adunau rudele, colegii şi vecinii. Se pregăteau bucate pentru tot neamul, se întindeau mese lungi în curte, dacă era primăvară, sau în grădină, dacă era toamnă şi se strânsese roada.

Nu era doar o masă cu multă lume. Era un adevărat ritual – cu bocete, lacrimi, îndrumări, pătărănii despre armată ale celor deja trecuţi prin această experienţă. Toţi cei care veneau la petrecere aduceau mici cadouri şi bani, să aibă viitorul soldat la drum şi pentru primele zile. Recrutul era legat cu un prosop de către ai casei, iar ceilalţi îi aduceau fulare, băsmăluţe, prosopele şi alte nimicuri importante. De obicei, erau invitaţi muzicanţii din sat, care îndemnau tinerii la hore şi sârbe, pentru ceilalţi se cântau melodii populare, patriotice sau de ostăşie. Cele mai triste persoane în aceste adunări erau, de obicei, mama şi prietena băiatului recrut, care urmau să-l aştepte aceşti doi ani îndelungaţi. Petrecerile erau de drum bun şi de rămas cu bine, aşa că ţineau lung, câteodată până-n zori. Uneori prietenii şi colegii nu se mai despărţeau de recrut decât la comisariat. Ţin bine minte aceste două petreceri la armată ale fraţilor mei, cu multă agitaţie, cu multă lume, cu multe lacrimi. Dar fraţii mei au avut norocul să fie repartizaţi în unităţi militare nu prea departe de casă – Liviu la Dofinovca de lângă Odesa, asa că am putut să mergem să-l vizităm şi să-i mai ducem bunătăţi de-acasă, iar Anton – tot pe litoralul Mării Negre, dar la Sevastopol. Mama nu s-a lăsat până nu l-a convins pe tata că trebuie neapărat să mearga în Crimeea să-şi vadă băiatul. Şi am mers cu ea la Sevastopol să-l vizităm pe Anton…

Cum noi eram mulţi în familie şi cum fiecare şi-a trasat calea lui în viaţă nestingherit şi neconstrâns de părinţi, sigur că ar fi multe de povestit. Dar pentru cititorii Datinei interesul pentru obiceiurile de pe loc contează, iată de ce următorul compartiment va fi despre nunţile din Basarabia, anume despre felul în care se jucau ele prin părţile Sorocii.

Silvia Grossu, a lui Ionică Donos din Cureșnița Nouă, Basarabia
Citește și ascultă primele părți aici – observatorul.md/tag/povata-si-dojana

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.