Redacția ziarului „Observatorul de Nord” a organizat recent o rundă de dezbateri publice la tema: „Un an de pandemie — cum autoritățile sorocene au gestionat criza”, la care au participat reprezentanți ai administrației publice locale, administrației Spitalului raional, medici, agenți economici, reprezentanți ai comunității, care au avut de suferit de pe urma COVID-ului… Or, pe data de 11 martie, s-a împlinit un an de când Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemia de COVID-19, iar luminița din capătul tunelului nu se întrezărește.
Deja de un an noi toți parcă am fi actorii unui film de groază, cu salvări și sirene, cu gropi și sicrie în prim plan, cu eroi și antieroi, cu realiști și sceptici. Și dacă în astfel de situații cele mai grăitoare și elocvente sunt cifrele, atunci acestea continuă să ne dea fiori: dacă pe data de 11 martie 2020, când a fost declarată pandemia, erau infectate, la nivel global, puțin peste 118.000 de persoane, astăzi avem infectate peste 120.000.000 de persoane, iar la decese starea de lucruri este la fel de îngrijorătoare — de la 4300 de persoane decedate atunci, la peste 2.600.000 de oameni în prezent… Apropo, astăzi înalte oficialități ale OMS afirmă că pandemia a provocat mai multe jertfe, în primul rând morale, decât al Doilea Război Mondial, iar Republica Moldova, conform unor estimări ale analiștilor locali, a pierdut în lupta cu coronavirusul mai mulți oameni decât în războiul din Afganistan și războiul de pe Nistru, din anul 1992, luate împreună…
Ecaterina POPA, profesoară, care a avut de suferit de pe urma COVID-ului: Se creează impresia că toate problemele au apărut odată cu pandemia, dar în realitate acestea au rădăcini mult prea adânci. Pe propria piele am simțit ce înseamnă medicina soroceană — înghesuială în Secția de radiografie, unde își așteptau rândul nu mai puțin de 40 de persoane, care nici nu aveau cum să respecte distanța fizică, frig în saloanele de tratament — trebuia să tragi pe tine trei plapome și un meniu de mai mare rușinea, or COVID-ul este o boală care așa de tare te înfometează încât ești gata să mănânci și picioarele de la scaun. În opinia mea, așa ceva nu poate fi etichetat altfel decât genocid. Se zice că în Secția de terapie a fost făcută reparație, dar eu nu am simțit așa ceva. Umilința și neputința sunt sentimentele pe care le-am trăit în spital și, nu întâmplător, îți pui și întrebarea dacă vrei să mai trăiești. De altfel, se vorbește că s-a cumpărat cutare și cutare utilaj medical. Personal știu că la 40 de persoane aveam un aparat care măsoară oxigenarea și acela înfășurat cu polietilenă, iar aparatul de luat tensiunea trebuia să-l coasem cu ață neagră ca să-l putem utiliza. Putem noi oare vorbi de secolul XXI? Crede cineva că poate să reziste în așa condiții medicii și asistentele medicale?
Eugenia REZUȘ: Vreau să zic că situația nu este atât de neagră cum a desenat-o doamna Ecaterina Popa, fiindcă Secția de terapie a fost reparată bine și există condiții bune de tratament. Până la urmă, nu este vorba de o secție cu saloane VIP… Nu cred că în Republica Moldova sunt posibile condiții care nu ar stârni nemulțumirea unor bolnavi.
Vizionați dezbaterile în întregime, în video de mai jos:
