Chiar dacă se zice că nu există instituții care ar pregăti politicieni, societatea noastră niciodată nu a suferit de lipsa acestora — ba dimpotrivă, periodic aceștia apar ca ciupercile după ploaie și, cel mai grav, ulterior este foarte greu să te dezbaieri de unii dintre ei. Or, și la nivel central, dar mai ales la nivel local deseori în funcții-cheie sunt promovate persoane bune și destoinice în domeniul lor de activitate, dar care nu au nimic comun cu fenomenul. Nu voi aduce exemple, ca să nu lezez, Doamne ferește, onoarea și demnitatea cuiva, dar și pe motiv că există și cazuri fericite — când un om venit întâmplător în politică face față lucrurilor și devine unul „la locul lui”, și invers — când un politician „de rasă” și cu pretenții de mare mahăr devine insuportabil și nu se lasă plecat din „breaslă” nici în ruptul capului. Or, ziceam și cu alte ocazii că din politică, sport și cultură ar fi bine să pleci la timp, cât mai ești în vogă, dar nu când ești bătut cu pietre. Ba mai mult — vorba înțeleaptă despre calul bătrân care nu strică brazda și găina bătrână care face zeamă bună în cazul nostru nu-și are rostul. Pe malul Bâcului, și nu doar, cu părere de rău, nu se ține cont de astfel de „mărunțișuri”, iar exemplul pozitiv al altora trece pe alături.
În această ordine de idei, alegerile prezidențiale din România, care s-au terminat cu un fiasco pentru unul din candidați, sunt o mostră de comportament politic civilizat, deși într-un fel s-a forțat nota, deoarece doamna Viorica Dăncilă inițial nu era dispusă să plece de la șefia partidului. De altfel, dacă veni vorba, se creează impresia că PSD nu și-a prea dorit să câștige în fața lui Klaus Iohannis, deoarece a avut candidaturi mult mai bune la funcția de președinte — Olguța Vasilescu sau Gabriela Firea, bunăoară. Ca să nu zic și de mulți candidați puternici ai sexului tare. Scorul mai mult decât deplorabil obținut de social-democrați (așa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria post-decembristă) nu putea să nu aibă consecințe pentru doamna Dăncilă, dar plecarea domniei sale din funcție (dar și a mai multor fruntași ai partidului), fie și cu scârțâială, denotă faptul că nu totul este pierdut și că PSD-ul ar putea să renască. Până la urmă, totul ce s-a întâmplat este logic și nu este o noutate pentru România (dar și pentru alte țări cu democrații autentice, dar nu cu pseudodemocrații ca la noi). Să ne aducem aminte cum au demisionat din funcții premieri și lideri de partid care nu făceau față lucrurilor (în opinia unora) sau trădau interesele de grup sau de partid (în opinia altora). Deseori aceștia nu doar pleacă din funcție și nu mai mozolesc ochii oamenilor, dar se transformă, în multe cazuri, în niște anonimi. Să zicem, cine își mai amintește astăzi despre foștii premieri Sorin Grindeanu sau Mihai Tudose? Cu siguranță, peste ceva vreme puțină lume își va aduce aminte și de doamna Dăncilă, deși aceasta ar putea să mai persiste în memoria oamenilor grație unor declarații spumoase.
Cum se procedează în astfel de cazuri în Republica Moldova? Ca la nimeni alții! Adică, indiferent ce funcție ar ocupa cutare sau cutare, acesta atât de tare se cramponează și se înșurubează în fotoliu încât este aproape imposibil să-l urnești din loc. Și dacă îl urnești, acesta (aceasta) nu se pierde în anonimat, dar se regăsește pe albia de plutire. Unii dintre ei se transformă în președinți de onoare și în vicepreședinți, alții devin peste noapte șefi de Fundații și de directori ai fel de fel de instituții cu denumiri sofisticate. Numai să rămână în lumina reflectoarelor și să fie „pri dele”. La noi pierderea unor alegeri nu înseamnă o catastrofă, un prilej de a-ți pune cenușă pe creștet și deloc întâmplător avem atâtea partiduțe care au doar președinte și ștampilă sau președintele este discreditat și nelalocul lui. Să ne aducem aminte de cazurile Ghimpu, Pavlicenco, Prohnițchi, Diacov, Stepaniuc, Krâlov și atâția alții (ce-i drept, primii doi s-au cam lăsat de politică, dar au făcut-o prea târziu, aruncând partidele lor în hăul dezastrului)… Aceștia continuă să are brazdă „adâncă” și să facă zeamă. Așa cred ei, cel puțin. Pe de altă parte, multă lume ar zice că dacă nu avem alții mai buni, să ne bucurăm de aceștia. Ba da, avem oameni buni și nu puțini, dar ei… s-au născut nu unde trebuie și nu când trebuie. Să ne aducem aminte de alegerile locale din acest an și să tragem concluziile de rigoare — sunt oameni buni și deștepți, dar ei nu au trecere, fiindcă… nu trebuiesc nimănui.
Și încă ceva. După alegerile locale din această toamnă, cea mai populară temă de discuții prin culoare, după cum era de așteptat, este cea referitoare la legăturile de rudenie dintre nou-aleșii șefi de municipiu și de raion. Se vehiculează fel de fel de scenarii, se fac o mulțime de presupuneri, dar se omite un lucru foarte simplu și foarte important — acești oameni nu au căzut de pe Lună și nu ne-au fost impuși cu pistolul la tâmplă, dar au fost aleși de noi sau de cei delegați de noi în consilii. Și cu asta basta!
