La 5 aprilie, în gimnaziul „Valeriu Burduja” din satul Șeptelici a avut loc lansarea cărții „Soarta familiei Curoș”, povestire despre destinul unei familii de deportați. La eveniment a fost prezent autorul, Pavel Curoș, născut la 15 iunie 1935 în acest sat, și consătenii săi.
Autorul a revenit în satul natal însoțit de rude și istoricul Anatol Petrenco, profesor universitar și doctor habilitat, care i-a și prefațat cartea. În școală îl așteptau elevi, profesori, autorități și rudele care i-au mai rămas în sat. Cartea sa, editată în 2018, a ajuns mai înainte în biblioteca sătească și cea școlară, astfel că doritorii au reușit să o lectureze. Parcurgând doar sumarul ne putem da seama câtă istorie și ce soartă a avut această familie, la fel ca multe alte zeci de mii din Basarabia, după ocuparea de către armata sovietică — „Viața în sat până la deportare”, „Istoria satului Șeptelici”, „Amintiri din copilăria cea fără griji”, „Șeptelici: ani de restriște”, „Politica de măturare a podurilor”, „Părinții și-au dobândit averea prin muncă”, „Calvarul ridicării”, „Câinele a presimțit că se va întâmpla ceva rău”, sunt doar câteva dintre temele cărții.
Lansarea a fost moderată de bibliotecara Natalia Gheorghița și directorul instituției de învățământ Aureliu Haric.
“Este greu de ales cuvintele pentru a reda ce simțim noi toți când vorbim de evenimentele legate de cele întâmplate în perioada sovietică și mai ales de după război, a menționat Aureliu Haric. Aș vrea ca tânăra generație să cunoască toate cele auzite aici și spuse aici. Să ia aminte”. După care domnul Haric a citit numele consătenilor deportați de ocupanții sovietici — Petru şi Varvara Curoşu (cu toată familia), Vladimir Madonici al lui Fiodor, Nicolae Parasiuc al lui Fiodor, Vasile Parasiuc al lui Fiodor, Petru Parasiuc al lui Fiodor, Matei Ojog al lui Profir cu mama, fratele și sora, Roman Haric (cu toată familia), Ion Haric (cu toată familia), Toader Vovc (cu toată familia) şi mulţi alţii. Pentru pomenirea acestor basarabeni, cei prezenți au ținut un minut de reculegere. “Nu știu dacă am să reușesc să găsesc cuvintele potrivite, dar cred că o să încep de la cuvântul patriot, a început alocuțiunea doamna primară a satului Șeptelici, Victoria Andriuță. Dacă pe noi ne doare viitorul și trecutul, ne frământă toată localitatea, familia și tot ceea ce ne-a creat și datorită cărora noi astăzi suntem, suntem cu adevărat patrioți. Când ați intrat, domnule Pavel Curoș, ne-ați lăsat pe toți fără cuvinte. Ne-au podidit lacrimile. Noi am înțeles că sunteți o părticică din satul nostru. Și când v-ați prezentat, s-a format un tot întreg, iar pentru asta vă mulțumesc.” Primara i-a decernat oaspetelui și o diplomă din partea primăriei localității natale. “În perioada sovietică despre anii dintre cele două Războaie Mondiale, când Basarabia a fost unită cu România timp de 22 de ani, se vorbea doar de rău, a amintit istoricul Anatol Petrenco. Cercetând însă documentele și spusele oamenilor deportați, constatăm că în sate trăia o lume înstărită, dar desigur că erau și săraci. Erau gospodari care aveau o perspectivă, vedeau un rost în ce făceau ei, cumpărau pământ ca să dea zestre fiicelor ori terenuri pentru construcția caselor la feciori. În 1940, ne-au luat rușii și noi în numita RSS Moldovenească am nimerit într-o capcană. Trupele sovietice au ajuns la Prut și au închis hotarul, dar nu au deschis hotarul de la Nistru, basarabenii nu puteau merge, de exemplu, la Tiraspol sau Dubăsari. Și atunci au venit peste noi trupele NKVD și au început a primi comenzi de la comisariatele poporului pentru forță de muncă. După marea teroare din ’37-38, când în Rusia au fost nimiciți foarte mulți oameni, ei aveau nevoie de forță de muncă. Și până a fi primul val de deportări, 77 de mii de tineri au fost luați cu japca de acești militari, fiind trimiși la minele și uzinele din Ucraina și Rusia. Cu ce drept? Cu nici un drept. A fost un abuz din partea statului sovietic față de acești oameni”.
Pavel Curoș s-a născut în familia lui Petru și a Varvarei, iar în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 părinții și 6 copii au fost ridicați și deportați în regiunea Kurgan (Federația Rusă). Și-a dorit să publice aceste amintiri ca generațiile care vin să cunoască adevărul istoric și nu cel dictat de unele partide pretins patriotice. Așa că și-a adunat amintirile, iar cartea a fost publicată pe banii familiei. „Nu-s mare istoric, dar am iubit istoria de mic copil, zice Pavel Curoș. Văzând toate faptele care s-au întâmplat cu noi, trecând prin toate lucrurile astea la care am fost martor — războiul, foametea, deportările, multă vreme mă gândeam, ce aș putea face eu, un simplu om care am trecut prin aceste suferințe, nu prin cunoștințele căpătate sau cele spuse de cineva, dar personal. Fiecare caz și fiecare necaz mi-a dat Dumnezeu memorie să le apreciez, să le țin minte.” Între discursuri elevii gimnaziului au recitat poezii despre soarta neamului și a deportaților. “Vă îndemn să veniți la bibliotecă după această carte, donată nouă de autorul ei, Pavel Curoș, le-a spus celor prezenți
Ludmila Curoșu, șefa bibliotecii sătești din Șeptelici și nepoata autorului. Dragi elevi, voi aveți această carte donată și bibliotecii școlare. Și mai vreau să fac o remarcă pentru elevii prezenți acum, sunt momente care nu se recuperează cu tot aurul, cu toată bogăția pământului. Folosiți aceste momente, stați de vorbă cu părinții. Când părinții mei erau în viață nu aveam nici timp, nici răbdare și nici dorință să ascult ori să mai pun o întrebare în plus. Astăzi am foarte multe de întrebat, dar nu am pe cine întreba. Părinții s-au trecut din viață și nu are cine să-mi răspundă la ele. Când tatăl meu a fost dus Kurgan alături de frații săi și de unchiul Pavel, care era mic încă, tatăl a fost angajat acolo și i s-a deschis carnet de muncă, deși tot era un copil”. Despre lansarea cărții a auzit și doamna Liuba Știrbu din satul Holoșnița, așa că a ținut mult să fie prezentă la acest eveniment.
“Mi-l amintesc pe domnul Curoș când a venit să lucreze la sovhozul din Holoșnița, avea o pălărie frumoasă, un mantou aranjat. A lucrat foarte bine și a luptat cu fărădelegile din sovhoz. Și s-a atașat de alți oameni deportați în Kurgan, inclusiv de părinții mei. Așa cum au fost deportate mai multe familii din Șeptelici, tot așa au fost deportate și din Holoșnița familiile Bulat, Coșciug, Prodan și mai sunt. Răsfoind cartea aceasta am retrăit și eu un evenimente, fiindcă îmi amintesc că ne povestea mama cum s-au petrecut toate aceste nelegiuiri.”
Printre oaspeții din Soroca s-a numărat și Angela Mușenco, șefa Direcției Învățământ, care a venit cu un mesaj pentru elevi și profesori. “Aveți bunei și părinți care la vremuri grele au reușit să-și păstreze demnitatea, tradițiile, obiceiurile, să țină la acest pământ pe care s-au născut. Domnule Curoș, vreau să vă mulțumesc mult pentru această lecție de istorie, este o lecție răscolitoare de istorie și vreau să fac apel către elevi, să știți că astăzi noi cumva am privit altfel la trecut. Încă și în prezent mai sunt din cei care fac elogii față de regimul stalinist, spun că era bine, că era disciplină, că era nu știu cum, dar astăzi ați avut posibilitatea să aflați cum a fost. Vă îndemn, domnule director și domnilor profesori, să valorificați această carte și să o discutați astăzi într-un cerc mai restrâns, în timpul apropiat o discutați și cu ceilalți elevi, ca să cunoască adevărul istoric. Să ne educăm corect generațiile, cu dragoste față de adevăr, cu dragoste față de Țară”. Tamara Coșciug, specialist principal la Secția Cultură și Turism, le-a cântat celor prezenți “Balada Deportaților”, culeasă din câmpia Sorocii. “O lecție de istorie durează 45 de minute, iar pentru predarea evenimentelor respective se oferă două ore, maxim trei câte 45 de minute, a menționat șefa cabinetului metodic de istorie, Sabina Topor. Acum am stat mai mult de 45 de minute ca să auzim doar câteva crâmpeie depănate din viața dumneavoastră. Mă gândesc, oare de câte ore a câte 45 de minute avem nevoie ca să cunoaștem și să facem într-adevăr o educație istorică? Atunci când istoria se predă doar prin scheme și tabele nu sensibilizează atât de mult, mai ales pe tinerii care nu au trecut prin calvarul acelor clipe.” În timpul discursurilor pe chipul multora dintre participanți se strecurau lacrimi, semn că deportările nu sunt pentru noi un simplu subiect istoric, ci mai rămân o rană deschisă a neamului.
