În urma conflictelor armate, Georgia, Moldova și Ucraina au pierdut controlul asupra unor părți ale propriilor teritorii, pe care au fost create așa-numitele republici autoproclamate. Cum au evoluat aceste teritorii din momentul ocupației și în ce mod conflictele armate au schimbat viețile oamenilor de acolo? Ar fi fost posibilă evitarea acestui lucru? Ce pot face Georgia, Moldova și Ucraina ca să recapete controlul asupra teritoriilor ocupate și ce fac acum pentru asta?
Teritoriile ocupate: rămășițe ale Rusiei
Aceasta este istoria mea despre Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, DNR și LNR – republici, cărora de multe ori le sunt atribuite calificativele „așa-numitele” sau „pseudo-”, iar pretinsul lor statut de „state independente” le-a fost recunoscut, în mare parte, doar de către ele însele. În limbajul diplomatic internațional, aceste „state” se numesc „teritorii temporar ocupate”. Pentru mine, o jurnalistă ucraineană, vizitele de lucru pe care le-am întreprins în fiecare dintre aceste teritorii au fost însoțite de riscul de a fi interogată de către forțele de securitate locale sau chiar de a fi închisă în penitenciar.
Din punct de vedere geografic, ele se află aproape de hotarele țărilor din care au ieșit sau doresc să iasă (Georgia, Republica Moldova, Ucraina) și sunt ca niște pete mici pe hartă. Cu excepția Transnistriei, toate au un hotar comun cu Rusia.
Chiar și ochiul atotvăzător – Google – nu le marchează ca pe țări aparte, nemaivorbind despre un cetățean de rând al lumii, care probabil cunoaște cu mult mai multe despre Narnia, decât despre aceste așa-numite republici. Singurele excepții sunt locuitorii din spațiul post-sovietic, care mental sunt mai aproape de teritoriile cu pricina. Dar și ei au „scăpări”: majoritatea au auzit despre războaiele care au avut loc acolo, însă rareori pot numi vreun oraș de pe aceste meleaguri misterioase. Viața în aceste „petece” de pământ este ascunsă după cortine groase, pe care locuitorii așa-numitelor republici independente nu se grăbesc să le deschidă publicului larg. Drept urmare, în articolul ce urmează, eu am încercat să pătrund și să privesc în spatele acestei scene post-sovietice.
Georgia
Am pornit la drum din Georgia sau, cum îi pun locuitorii ei, Sakartvelo. Țara viilor și a Munților Caucaz are două teritorii ocupate – Osetia de Sud și Abhazia.
Abhazia
Îmi a încep periplul, încercând să ajung la hotarul cu Abhazia, un „stat” recunoscut de doar patru țări, care sunt și membre ale ONU: Rusia, Venezuela, Nicaragua și Nauru. Această republică a apărut în 1993, după un război teribil cu Georgia, conflictul armat fiind susținut de către Federația Rusă.
Referință istorică. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Abhazia, care era parte a Republicii Sovietice Socialiste Georgiene, și-a declarat independența. La acel moment, în regiune erau extrem de active serviciile de informații ruse, care au desfășurat o intensă campanie propagandistică și au distribuit în secret arme separatiștilor abhazieni. În august 1992, Georgia a detașat în Abhazia forțe militare, care însă au întâmpinat o puternică rezistență armată, în special, din partea mercenarilor ruși și ceceni. Conflictul militar, care a condus la pierderea controlului asupra Abhaziei de către Georgia, s-a încheiat la 30 august 1993.
În urma confruntării, circa 200.000 de etnici georgieni au fost expulzați din Abhazia, iar 13.000 de georgieni și 3000 de abhazieni au murit. Georgia însă, și astăzi, tratează Abhazia drept un teritoriu propriu și îi oferă o largă autonomie.
Nuci și porumb
Calea mea trece prin orașul Zugdidi – localitate situată în vestul Georgiei, nu departe de Marea Neagră și care se învecinează cu Abhazia. Dimineața ne întâmpină cu soare, promițându-ne o zi caldă de septembrie. În Zugdidi, în afară de moda neobișnuită de a purta ciorapi negri, observ balcoanele, pe multe dintre care atârnă lenjerie colorată. După cum am aflat, acest lucru are legătură cu conflictul din Abhazia. Dar, îmi continui calea spre hotar…
– Jurnaliști? Ucraina? Da… Trebuie să sun la Ministerul de Interne. Așteptați, deocamdată nu faceți fotografii sau video, îmi spune un ofițer de poliție georgian într-o rusă stâlcită, examinând pașaportul meu, al fotografului și al șoferului.
În timp ce discută cu superiorii săi, privim spre frontieră, unde este agitație. Pe marginea drumului sunt parcate mașini cu plăcuțe de înmatriculare georgiene și abhaziene. Lângă ele fumează șoferii – „băieții tari” cu o înfățișare tipică stau la taclale… Taxiurile se apropie permanent pe partea Abhaziei, din ele ies oameni cu genți și se îndreaptă spre Zugdidi. Cineva urcă într-o mașină.
În sfârșit, ofițerul de poliție ne permite să filmăm, dar numai sub supravegherea lui personală. El ne conduce spre un pod, care este parțial georgian și parțial abhazian. Aici e mișcare permanentă – grupuri întregi de oameni vin dinspre teritoriul ocupat.
– Nimeni nu vă va spune niciun cuvânt, așa că nici nu încercați, ne atenționează ofițerul, râzând. – Și unde este Abhazia? – Pe acolo, doar la 500 de metri distanță.
Mă apropii de o femeie de vreo 50 de ani și de soțul acesteia, un bărbat cărunt. – De ce mergeți în Georgia?, îi întreb, încercând să fiu binevoitoare. – Ne ducem la o înmormântare, îmi răspund și doar atunci observ că femeia este îmbrăcată în negru. – De care parte a hotarului ați vrea să trăiți? – Acasă. Suntem din Gali. – Vă place acolo? – Poate că nu-mi place totul. Dar trăim… Este dificil să-ți găsești un loc de muncă. Dar aceasta este, probabil, o problemă comună pentru toți. Deseori trecem hotarul – ca să mergem la o nuntă, la o înmormântare…
Ceva mai departe văd un bărbat în vârstă. – Sunt din regiunea Gali, îmi spune și pe fața lui apare un zâmbet larg.
– Puteți să-mi arătați pașaportul dvs.? – Da, sigur, și bărbatul își scoate din buzunar pașaportul abhazian. În cărțulia cu copertă verde citesc numele bătrânului – Mikka. – Mikka, de ce abhazienii trec hotarul? – Se duc la piața din Zugdidi. În Georgia produsele alimentare sunt mai ieftine, iar pe unele dintre ele nici nu le găsești în Abhazia… Eu am un apartament în Georgia și am o casă în regiunea Gali. Trăiesc un pic aici și un pic acolo…
Tot mai mulți oameni vin dinspre Abhazia și se îndreaptă spre Zugdidi. Iată că trece o căruță. De mine se apropie un om în ochelari – profil de intelectual – și începe să îmi povestească despre viața de zi cu zi din Abhazia.
– Cel mai mult oamenii suferă din cauza greutăților economice… Singurul nostru venit sunt nucile și porumbul. Locuri de muncă nu există. Limba georgiană a fost recent interzisă în școli. Abhazienii, de asemenea, și-au uitat limba și vorbesc, de cele mai multe ori, în rusă, îmi spune bărbatul, care merge la Zugdidi.
Majoritatea celor pe care îi întâlnesc sunt din regiunea Gali. Cei mai mulți se cred georgieni, nu abhazieni – aceste două grupuri etnice sunt clar divizate aici. Abhazienii au limba și tradițiile lor. Iar pentru că locuiesc în pseudo-republica abhaziană, georgienii din Gali sunt nevoiți să trăiască după legile acesteia. Din păcate, în acea zi, nu am mai reușit să discut cu oamenii care se numesc abhazieni. Majoritatea fugeau de mine deîndată ce auzeau că sunt jurnalistă…
În Georgia, pentru servicii medicale
Mă întorc la Zugdidi, unde mă întâlnesc cu un jurnalist local.
– Aici locuiesc mulți abhazieni. Majoritatea trăiesc din vânzări la piață. În Zugdidi sunt și mulți imigranți – abhazienii care au venit aici în anii 1990, după război. Apartamentele lor sunt acolo – jurnalistul arată în sus, spre balcoanele pe care se usucă lenjeria colorată -, doar ei au obiceiul de a-și atârna astfel rufele… La drept vorbind, ei sunt tratați diferit aici, deoarece au primit locuințe gratuite și beneficiază de ajutor social din partea guvernului georgian. De aceea nici nu prea fac nimic.
La Zugdidi există o așezare anume pentru persoanele strămutate – un bloc de case frumoase în culori pastelate. Persoanele strămutate au primit aceste apartamente printr-un program guvernamental. Seara, femeile mai în vârstă se adună la mesele din fața caselor. Una din ele, Nanuli, ține de mână un copil.
Nanuli nu este singura care își tratează copilul în Georgia. În Zugdidi există o instituție medicală specială, care oferă tratament persoanelor strămutate și locuitorilor de pe teritoriul Abhaziei. Angajații acestei structuri ne-au explicat: în prezent, în Abhazia, asistența medicală este într-o stare foarte proastă, de aceea, locuitorii teritoriilor ocupate devin pacienți ai acestui spital.
Larisa Cerkviana, medic la clinica din Zugdidi
La Spitalul central din Zugdidi întâlnim zeci de persoane. Aici este oferită asistență medicală gratuită populației din Abhazia, iar Georgia are chiar și o instituție aparte creată în acest scop – Ministerul Sănătății al Autonomiei Abhaziene. Responsabilii din cadrul acestuia elaborează și pun în aplicare programe guvernamentale pentru abhazienii care trec hotarul acum, dar și pentru persoanele strămutate, numărul oficial al cărora în Georgia este de peste 250.000. Pe coridoarele spitalului îl întâlnim și pe ministrul Ketevan Bakaradze.
Ketevan susține că abhazienii care vin aici preferă să-și păstreze anonimatul, deoarece de facto ei trăiesc în republica autoproclamată și sunt îngrijorați de posibila reacție a autorităților locale. Bineînțeles, majoritatea pacienților doresc să ajungă la instituțiile medicale din Tbilisi.
Apare fireasca întrebare: de ce georgienii oferă tratament gratuit persoanelor care nu se consideră cetățeni ai acestei țări? Răspunsul e la fel de firesc: în acest fel georgienii dau dovadă atât de noblețe, cât și de perspicacitate. Guvernul de la Tbilisi oferă asistență medicală gratuită abhazienilor pentru a-i reintegra pe acești oameni și a le demonstra că îi pasă de cetățenii pe care i-a pierdut.
Interviul eșuat – 1
Lângă Spitalul central din Zugdidi întâlnim o jurnalistă din Abhazia. Ea și-a adus aici tatăl bolnav, respectiv, a petrecut ceva timp pe teritoriul georgian. Noi o contactasem de câteva ori în prealabil, mai mulți jurnaliști georgieni recomandându-ne să discutăm cu ea. Femeia atrăgătoare cu părul negru se apropie de noi cu un zâmbet larg, dar, deîndată ce vede camera, expresia ei se schimbă.
Criminalitatea și turismul
– Situația infracțională din Abhazia este dificilă, spune politologul Nika Citadze. Recent a avut loc un caz, când o fată de 14 ani a fost violată, iar oamenii spun că principalul suspect ar fi șeful securității așa-numitului președinte al Abhaziei. Până la acest moment, însă, nu a fost lansată o investigație și criminalul este protejat de propria mafie.
De aceea, chiar și frații noștri ruși preferă acum plajele însorite din Batumi, în Georgia… datorită confortului și siguranței.
Și totul, în ciuda potențialului Abhaziei de a fi Nisa Caucazului. Căci aici poți găsi atât peisajele maritime ale lui Aivazovski, cât și munți maiestuoși… O cunoștință de-a mea – o persoană strămutată din Abhazia – a descris-o succint: „raiul pe pământ”.
În timpurile sovietice, aici veneau peste două milioane de vizitatori anual.
Drept urmare, din punct de vedere economic, Georgia a pierdut una dintre regiunile sale turistice cele mai atractive. Însă și Abhazia a pierdut avantajele de care a beneficiat: cultura turistică scăzută, punctele de atracție și casele de oaspeți neglijate – și iată că de ani buni minunatele plaje sunt goale.
Rusia în aer
Astăzi în Abhazia au rămas doar vreo sută de mii de locuitori – cam o jumătate din populație. Majoritatea au pașapoarte rusești. Rusia plătește pensii cetățenilor abhazieni și susține în proporție de 70% bugetul „statului independent”. În plus, în prezent, pe teritoriul abhazian se află între 5000 și 10.000 de soldați ruși, care controlează așa-numitul hotar de stat dintre republica nerecunoscută și Georgia. De facto, Abhazia este o provincie a Federației Ruse.
Osetia de Sud
Următorul punct al călătoriei mele este hotarul cu Osetia de Sud, la fel pe teritoriul Georgiei. Acest „stat” este recunoscută de către Rusia, Venezuela, Nicaragua, Nauru, precum și de Abhazia, Transnistria și Nagorno-Karabah.
Referință istorică. În 1989, Osetia de Sud a decis că vrea să fie împreună cu Rusia. În acel moment, în această regiune a avut loc o rebeliune, la care au participat voluntari ruși. Însă conflictul a fost înghețat cu succes. Totuși, fiind în forță, conducerea Osetiei de Sud s-a orientat spre o cooperare mai strânsă cu Moscova. În același timp, în regiune au fost puse în circulație rublele rusești și pașapoartele Federației Ruse. În 2008, Georgia a încercat să-și recapete republica pierdută, dar i s-au opus forțele rusești, mult mai puternice, și separatiștii din Abhazia. Astfel, cu ajutorul Moscovei, Osetia de Sud a devenit de facto independentă. Georgia o mai consideră însă un teritoriu ocupat, iar pe etnicii osetini – cetățeni georgieni. Peste șapte sute de oameni și-au pierdut viața în războiul din 2008.
Peste șapte sute de oameni și-au pierdut viața în războiul din 2008. Potrivit datelor ONU, peste 118.000 de persoane au fost nevoite să devină refugiați de la începutul acestui conflict.
Întrebăm despre Osetia în Tserovani
Această lume confortabilă pentru imigranți a fost creată de către guvernul georgian și oamenii au primit apartamente aici. Mulți dintre ei mențin relații de familie cu osetinii și deseori vizitează Țhinvali – capitala așa-numitei republici Osetia de Sud. Primarul de Tserovani, Nukzar Tynykașvili, a fost de acord să-mi povestească despre viața de cealaltă parte a hotarului.
La fel ca în Abhazia, studierea limbii georgiene în școlile din Osetia de Sud, în clasele I-IV, este interzisă.
Rusoholism
– Rusia se justifică prin faptul că există hărți sovietice vechi, în care sunt marcate tocmai aceste hotare ale Osetiei de Sud, și dorește să restaureze hotarul în conformitate cu ele. Dar nu se știe de ce hărți anume este vorba. Eu sigur nu le-am văzut, spune politologul și expertul militar Tornike Șarașenidze.
Hotarul este mutat din nou și din nou, deși Osetia de Sud se află, astăzi, într-o situație dificilă – ca un alcoolic dependent de pahar. Aceasta, pentru că singurul sprijin pentru existența acestei republic nerecunoscute vine de la bugetul rus. Nu există companii mari sau afaceri medii aici. Veți găsi, în schimb, rubla rusească în circulație, ceea ce face ca economia „țării” să fie total dependentă de Rusia.
De asemenea, Rusia ajută republica autoproclamată, oferindu-i prețuri scăzute la gazele naturale și la energia electrică. Dar și cu acestea, Osetia de Sud abia de poate supraviețui și nu mai rămâne nimic pentru turism sau viața culturală.
Pentru ce are nevoie Rusia de acest teritoriu, mai ales că el nu este un punct turistic atractiv sau o sursă prețioasă de petrol? Miheil Saakașvili, fostul președinte al Georgiei, consideră că lucrurile sunt evidente: Osetia de Sud este un cap de pod de importanță strategică pentru avansarea spre Tbilisi.
Republica Moldova
Din Georgia am mers spre vest, în Republica Moldova. Aici, în partea de est a țării, de-a lungul râului Nistru, se află o republică similară, cu un nume foarte previzibil: Republica Moldovenească Nistreană sau, simplu, RMN.
Pe hartă, acest teritoriu arată ca un dragon care doarme. La nivel internațional, RMN este recunoscută… ghiciți, de cine? De nimeni! De această dată, nici Venezuela și nici Nicaragua nu au observat acest nou „stat”. Nici măcar Rusia nu a recunoscut suveranitatea „micului dragon”, căruia ea însăși i-a dat naștere. Singurele care nu au ignorat Transnistria au fost, de la sine înțeles, Osetia de Sud și Abhazia, care sunt la fel de afectate de lipsa recunoașterii internaționale. Oficial, Republica Moldova consideră această formațiune drept teritoriu ocupat.
RMN
Referință istorică. Transnistria și-a proclamat independența în 1991, motivul formal fiind dorința de a nu-și pierde legăturile cu Rusia. În acel moment, Republica Moldova se concentrase pe revenirea la valorile naționale și etnice românești. Separatiștii au fost susținuți de Armata a 14-a a Federației Ruse, care în acea perioadă se afla în Transnistria și cu al cărei ajutor autoritățile de la Tirapol, capitala RMN, au reușit să asigure puterea reală pe malul de Est al Nistrului. Trupele moldovenești au încercat să recupereze teritoriul, dar nu au reușit să înfrângă forțele ruse. După bătăliile sângeroase din 1992, președinții Federației Ruse și al Republicii Moldova au semnat un acord pentru soluționarea conflictului. În prezent, și acest conflict e unul înghețat.
Aproximativ o mie de persoane au fost ucise în timpul războiului din 1992 și câteva sute au devenit refugiați.
Interviul eșuat – 2
Cum poate un jurnalist din Ucraina să ajungă în republica nerecunoscută? La Chișinău, capitala Republicii Moldova, colegii noștri ne-au avertizat: ei au fost aruncați după gratii pentru filmarea unei sărbători școlare în Transnistria.
Ce cred oamenii din Transnistria?
Am reușit totuși să discut cu localnicii din Transnistria. Pentru aceasta, a fost de ajuns să merg la o piață din Chișinău. În fiecare zi aici vin autobuze de la Dubăsari sau Rîbnița, două dintre orașele importante controlate de RMN. Moldovenii și transnistrenii trec hotarul liber.
Piața Centrală din Chișinău arată ca o piață din preajma gării din orice oraș ucrainean: tarabe neîngrijite, concentrație de oameni cu fețe posace mestecând în grabă pateuri, băltoace pe jos și vânzători indiferenți care mănâncă răsărită. În mijlocul acestui tablou care-mi amintește de stilul lui director Balabanov, văd ceva ce pare a fi o gară auto – după colț sunt parcate autobuze interurbane.
Câțiva pensionari și o femeie de vârstă mijlocie coboară dintr-un microbuz „Mercedes” care deservește ruta Dubăsari-Chișinău. Mă interesez dacă pot să-i întreb ceva, dar o femeie cu o voce stridentă îmi dă peste cap toate planurile, aproape strigând: „Nu, nu puteți!”. Ceilalți pasageri deja s-au împrăștiat printre tarabe.
Dar eu nu pierd speranța și, ca un prinț din Amber, mă îndrept spre o altă „umbră” – urc într-un autobuz ce urmează să se pornească spre Transnistria în câteva minute. Acolo găsesc personaje de poveste, care vin din lumea republicii nerecunoscute – pensionari locali.
– Ei bine… Cum să n-o faci? Lucrul este lucru. Viața te poate arunca oriunde, spune cu tristețe în glas oponenta a tot ce este european. O altă femeie urcă în autobuz. O întreb și pe ea de ce a venit la Chișinău.
– Acolo, în Transnistria, nu avem produse alimentare. Ucraina a încetat să exporte și magazinele sunt goale. – În magazinele noastre sunt de toate!, se aude o replică din spate…
Femeile pornesc o nouă rundă de discuții aprinse, iar eu le doresc pace și plec. În câteva minute, autobuzul pornește la drum.
Transnistria. Sărbătorile școlare
Am pomenit deja despre sărbătorile școlare și despre gratiile după care grănicerii transnistreni i-au aruncat pe jurnaliștii moldoveni pentru o filmare inocentă. Vorba e că în satul Corjova, care oficial se află sub jurisdicția Chișinăului, dar de facto este situat pe același mal cu RMN, este interzisă interpretarea Imnului de Stat al Republicii Moldova și arborarea Drapelului național. Această interdicție a fost introdusă de către autoritățile separatiste, care consideră că localitatea aparține acestei entități teritoriale.
Jurnaliștii au scris în nenumărate rânduri despre aceste interdicții, însă în timpul călătoriei noastre la Chișinău colegii moldoveni ne-au spus că situația nu s-a schimbat. Din contră, autoritățile transnistrene vor să extirpe din regiune, ca pe un dinte stricat, tot ce este legat de Republica Moldova. În special, sunt vizate școlile moldovenești de pe teritoriul republicii nerecunoscute, în care studiile se fac în limba română. Astăzi, pe întreg teritoriul RMN au rămas mai puțin de zece astfel de școli.
Limba moldovenească
Transnistria este singurul loc de pe Terra în care limba moldovenească mai există. Vă surprinde acest lucru? Voi explica: din timpuri străvechi, în Moldova de astăzi nu se vorbea limba moldovenească, ci româna. Însă, pe timpul Uniunii Sovietice, limba română a fost condimentată cu 40 la sută de cuvinte de origine slavă – așa-zisele rusisme. Și acest hibrid a fost fundamentat cu gramatica chirilică.
În 1989, Republica Moldova a revenit la rădăcinile sale și a votat pentru restabilirea alfabetului latin al limbii.
Însă locuitorii de pe malul de Est al Nistrului au văzut în această schimbare o trădare a „ideilor sovietice”, ceea ce a și declanșat conflictul sângeros din 1992. Dar nu vorbim despre aceasta acum… În timp ce Republica Moldova a trecut la alfabetul latin și a recunoscut limba drept română, în Transnistria acest fapt este neglijat și negat cu încăpățânare.
Astfel, aici puteți întâlni un fenomen unic, și anume, limba moldovenească – cuvinte românești amestecate cu cuvinte rusești și scrise cu alfabet chirilic. Dar steaua limbii moldovenești în Transnistria apune. Oamenii, în mare parte, vorbesc rusă (aceasta, împreună cu moldoveneasca și ucraineana, sunt limbile oficiale în regiune), părinții își trimit copiii la școlile cu predare în limba rusă sau în română. Instituțiile oficiale de asemenea folosesc preponderent rusa.
Și din nou, injectați cu drogul rusesc
În „regatul” transnistrean circulă ruble locale, iar bugetul în mare parte depinde de subsidiile oferite de Federația Rusă. Moscova asigură Transnistria cu gaze naturale gratuit. Locuitorii și întreprinderile, totuși, achită facturile la gaz, însă acești bani nu merg către „Gazprom”, ci sunt vărsați în bugetul RMN. Cu toate acestea, economia autoproclamatei republici nistrene suferă ca urmare a deciziei Ucrainei de a închide canalele de contrabandă. În prezent comerțul se face exclusiv prin Republica Moldova. Astfel, astăzi RMN trece printr-o criză. Salariul mediu este de 200 de dolari, iar majoritatea locuitorilor de pe acest teritoriu au ajuns la vârsta de pensionare.
Tinerii emigrează în străinătate și este un lucru obișnuit ca localnicii să dețină mai multe pașapoarte – rus, ucrainean, moldovenesc… După aprilie 2014, când Republica Moldova a semnat un acord ce le permite cetățenilor săi să călătorească fără vize în Uniunea Europeană, numărul solicitanților de pașaport moldovenesc a crescut și mai mult – peste 315.000 de persoane de pe malul stâng au, în prezent, cetățenie moldovenească.
Turismul în pseudo-republica nistreană nu se dezvoltă. Această mică bucată de pământ de pe malul stâng al Nistrului îi interesează doar pe cei care vor să vadă o mică minune – o bucată de URSS rătăcită în lumea modernă. O mică lume a busturilor lui Lenin, a inscripțiilor în stil sovietic și cu parfum de trecut sovietic.
În ciuda dragostei față de Rusia (în 2007, locuitorii Transnistriei și-au confirmat sentimentele pro-Kremlin în cadrul unui referendum, unde au votat în proporție de 97% pentru integrarea cu Federația Rusă), „fratele mai mare” nu pare să răspundă cu aceeași reciprocitate. Rusia nu a anexat Transnistria și nici nu i-a recunoscut, în acești circa 27 de ani, suveranitatea. S-a întâmplat ca în 
literatura clasică rusă: visul Annei Karenina la o viață fericită alături de iubitul ei Vronski s-a spulberat… Acum, cel mai interesant este ce va face RMN în continuare – se va arunca sub tren sau își va aminti cu drag de Karenin, pe care îl abandonase…
– Toți agenții economici de pe malul stâng sunt înregistrați la Chișinău și toate documentele de export vin aici, dar ei nu achită taxe în bugetul central al țării. Peste 4000 de tineri din RMN își fac studiile la Chișinău. Avem un campionat de fotbal comun. Este un conflict foarte straniu, spune politologul Oazu Nantoi.
Ucraina
Formațiunile statale cunoscute astăzi drept DNR și LNR au apărut în anul 2014, în urma evenimentelor de pe Maidanul din Kiev. Atunci, o parte a populației din regiunile Luhansk și Donețk, din partea de Est a Ucrainei, au decis să se desprindă de restul țării și de noul său guvern pro-european.
Referință istorică. În aprilie 2014, separatiștii pro-ruși au proclamat republicile populare Donețk și Luhansk. În același timp, militarii ruși, conduși de ofițerii serviciilor speciale de la Moscova, au capturat clădirile administrative din Sloviansk, Kramatorsk și Drujkivka. La 13 aprilie, guvernul ucrainean a anunțat începutul operațiunii antiteroriste. În țară a început mobilizarea. La 11 mai, LNR și DNR au organizat așa-numitele referendumuri, după care conducătorii celor două pseudo-republici s-au adresat Rusiei cu oferta de a se alătura acesteia ca un teritoriu unificat, numit Novorusia, și de a pretinde și la alte regiuni ale Ucrainei.
Rusia a început să aprovizioneze separatiștii cu armament, în special, cu lansatoare de rachete „Grad”. La acel moment, Ucraina și-a restabilit controlul asupra unora dintre teritoriile ocupate, armata ucraineană încercuind regiunea Donețk și apropiindu-se de Luhansk, dar intervenția militarilor ruși profesioniști a împins linia frontului înapoi pe teritoriul ucrainean.
În ciuda semnării acordurilor de la Minsk, care prevedeau încetarea focului de către ambele părți, războiul continuă și astăzi. Potrivit datelor ONU, situația atestată în august 2017 arăta că, în războiul din Donbass, au fost înregistrați 10.225 de morți și 24.541 de răniți, precum și peste un milion de persoane strămutate.
DNR. Standarde duble
Sunt în Kostiantinivka ucraineană, un oraș din regiunea Donețk, aflat la câțiva kilometri de linia frontului. Aici voi încerca să-i găsesc pe „eroii timpurilor noastre” – locuitorii DNR. Îi caut la gară, de unde ei călătoresc în mult-detestata Ucraina. Unii merg la Kiev, alții la Harkov sau la Dnipro.
Până la gară și înapoi se deplasează cu autobuzul. Șoferii explică: această afacere este, bineînțeles, ilegală, dar ei se pot „înțelege” la punctele de control. Aceste autobuze, care leagă cele două lumi, sunt foarte populare, fluxul zilnic de oameni fiind uriaș. Mă apropii de unul dintre ele, care merge la Donețk – capitala așa-numitei DNR. Oamenii, care tocmai au venit cu trenul Kiev-Kostiantinivka, încep să se adune aici. Mă apropii de o femeie în vârstă și o întreb cum este viața în DNR.
Așteptăm zece minute. În tot acest răstimp, în minte îmi roiesc cifre: în prezent, pensia minimă în DNR este de 2730 de ruble (circa 47 de dolari), iar prețurile în republica separatistă – atât la alimente, cât și la îmbrăcăminte – sunt aproape la fel de mari ca în Rusia… Nu e de mirare, așadar, că bătrânii vin aici după bani ucraineni. „Lumea rusă” este un slogan minunat, dar cu foamea nu te joci.
De aceea, când li se termină banii, ei își amintesc de Ucraina, care încă-i recunoaște drept cetățeni ucraineni pe locuitorii din DNR/LNR. Apropo, mulți rezidenți ai orașului Donețk primesc o pensie de miner, de circa 5000-6000 mii de hrivne, ceea ce e de câteva ori mai mult decât primește o bunică din Ternopil sau din Dnipro. Este un adevărat paradox și aici…
Ei bine, este timpul să mergem la ruda disidentei noastre anonime. O văd purtând o eșarfă, așezată pe scaunul din față al microbuzului.
– Bună ziua! Cum este viața în DNR?
– Foarte bună…
– Și de ce primiți pensia în Ucraina?
– Și ce dacă? Nu am dreptul?! Am lucrat pentru Ucraina de atâția ani. Iar ei au pornit lupta împotriva noastră!
– Ce făceau trupele rusești în Ucraina? Și de unde au luat militanții armele?
– Eu nu văd pe nimeni. Nimeni nu a început lupta.
– Asta e, nu ați văzut pe nimeni?, întreb eu.
După o pauză, femeia a spus:
– De ce a fost predat Donețkul? De ce nu a fost predat Dnipro sau Harkiv? Voi ne-ați predat!
– De ce nu ieșiți la protest?
– Oamenii se tem. Au vrut să protesteze la Horlivka și au fost trase focuri în aer.
– Nu poți scăpa din acest cerc vicios…
Spre mirarea mea, nu am întâlnit prea mulți fani ai DNR. Cu toate acestea, chiar și cei care vor să se întoarcă în Ucraina spun că se tem de armata ucraineană, fiind convinși – li s-a insuflat, de fapt – că acest lucru va conduce la distrugerea inevitabilă a orașului. Alții se tem că vor fi linșați de partea ucraineană.
– Nimeni nu ne-a solicitat părerea, când aici a venit DNR și nu ne vor întreba ce credem când vor veni din nou. Opinia noastră nu interesează pe nimeni… Nimeni nu are nevoie de noi, nimănui nu-i pare rău și nici în Ucraina, astăzi, nimeni nu ne compătimește, adaugă Svitlana, locuitoarea satului Zalizne de lângă Kostiantinivka. Credeți că nu înțelegem nimic? Eu lucrez la o biserică ortodoxă și preotul nostru vizitează punctele de control. El ne-a povestit că de cealaltă parte a văzut militari cu epoleți rusești și cu o inscripție cu litere mare despre Rusia… Dar nu-mi mai aduc aminte ce zicea pe acea inscripție… Dar chiar și aici, în Kostiantinivka, credeți că nimeni nu-i susține [pe separatiști]? Credeți că sunt puțini de aceștia? Ah, doar că nimeni nu vă va spune asta…
Opinia rușilor
Toate aceste „teritorii temporar ocupate” sunt, într-un fel sau altul, creaturi ale Federației Ruse. Planurile imperiale ale „mamei” lor ar putea fi oprite de rușii înșiși, cu atât mai mult că în curând vor avea loc alegerile prezidențiale.
La hotarul cu Abhazia, am întâlnit o rusoaică din Sankt Petersburg care, împreună cu un prieten, veniseră în Abhazia pentru a soluționa niște chestiuni private. Eu am decis să-i întreb ce cred despre Putin și politica rusă.
– Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, DNR… Peste tot există urme rusești. Susțineți o astfel de politică agresivă a Rusiei?
– Ei bine, eu locuiesc în Rusia, sunt o cetățeană a Rusiei și nu pot să nu susțin autoritățile… Voi locuiți în Ucraina. Credeți că autoritățile voastre procedează întotdeauna corect?
– Nu întotdeauna…
– Dar nu participați la mitinguri?
– Participăm.
– Ar trebui să înțelegeți: dacă ai familie, copii, nu-ți poți permite să acționezi așa cum îți dorești…
– Ea nu vorbește pentru sine, dar pentru copiii ei, a intervenit bărbatul. Eu am văzut cum a început acest conflict [în Abhazia]. Acolo au fost ruși de la început și ei au început acest război.
– Dar, totuși, îl susțineți pe Putin?
– Nu putem spune că-l susținem pe Putin, răspunde bărbatul.
În cele din urmă, femeia decide să pună punctul pe i:
– Rusia este o țară mare și nu poate să nu se implice în astfel de conflicte. Însă eu sunt din generația celor născuți în URSS și nu le pot susține, deoarece sunt… pentru prietenie… Aceste confruntări ce ne afectează pe toți. Ne-au fost impuse sancțiuni, suntem izolați, prețurile cresc. Nu sunt destui bani, trăim prost chiar și în Sankt Petersburg. Desigur, există fanatici ai lui Putin, însă majoritatea cetățenilor ruși se tem de el. Voi spune așa: starea de spirit este de 50:50.
Ce va prevala la ruși? Vor putea ei depăși frica? Alegerile prezidențiale care vor avea loc pe 18 martie 2018 vor oferi un răspuns.
